Bărbatul i-a urmat poruncile. Când i-a adus carnea friptă, a găsit-o în picioare în colibă și asta l-a surprins.
„Nu te teme de mine, bărbate, rogu-te”, a zis ea, pentru că îi cunoștea fiecare gând.
El s-a liniștit și a simțit că își cunoaște soția mai bine decât înainte de a-i fi văzut silueta fantomatică stând în picioare. Au împărțit carnea și au vorbit despre toate cele, fără opreliști, cel viu și cea moartă, plănuind ce le-ar fi plăcut să facă.
„Hai să ne ridicăm cortul și să călătorim noaptea”, a spus Femeia-Nălucă. „În felul ăsta vom putea vedea lumea.”
Și au făcut cum a zis ea: Femeia-Nălucă plutea în fața soțului ei, cu capul acoperit, tăcută. Când bărbatul se gândea la ceva, Femeia-Nălucă
îi auzea gândurile, până când, în cele din urmă, bărbatul a devenit și el o nălucă. Atunci și-au putut transmite gândurile de la unul la altul ca și cum ar fi turnat apă dintr-un castron într-altul fără să verse o picătură și fiecare l-a cunoscut pe celălalt la fel de bine cum se știa pe sine. Tribul lor nu le-a mai aflat urma niciodată, iar fata căpeteniei s-a întrebat adesea ce s-a întâmplat cu iubitul ei din tinerețe, deși în cele din urmă
s-a măritat cu altcineva.
Femeia-Nălucă a renunțat la odihna ei și tânărul cel curajos a renunțat la lumea celor vii și s-au iubit unul pe altul din toată inima. Și, Natalie, uite-ți sfârșitul cel fericit.
— Dar el a murit! am protestat eu.
— E o caracteristică inevitabilă a vieții, a spus ea. În plus, să judeci o poveste numai după sfârșit sau o viață de om numai după felul în care a murit e la fel de inutil ca și cum ai judeca o drumeție prin munți numai după faptul că, atunci când revii unde ți-ai parcat mașina, găsești o groapă plină cu știi tu ce și cutii de bere.
— Chiar așa, am zis eu. De ce să nu rămâi pentru totdeauna în pădure?
— Pentru că îți trebuie mașina aia ca să ajungi până la locul noii tale drumeții. Natalie, vreau să înțelegi ceva. Oricât de greu ți s-ar părea, nu trebuie să-ți fie frică să-ți urmezi calea și nu trebuie să-ți fie frică nici să
rămâi pe loc. Mereu există noi lucruri de văzut și de simțit.
— Crezi? am întrebat-o.
— Știu sigur.
13
Alice închide carnetul cu treizeci de minute mai devreme, când sunt în mijlocul unei fraze.
— Natalie, nu ești stresată. Ești tristă. Nu pot să te ajut dacă ești tristă.
— E cam greu să controlez chestia asta, îi răspund arțăgoasă.
A trecut o săptămână de când a plecat Megan. Lucrurile aiurea au dispărut complet. Probabil nu ajută nici faptul că în ultimele trei zile n-am prea ieșit din casă.
— N-ar trebui să fie greu. Stresul va deveni mai puternic decât tristețea și o va transforma dacă vei fi tot timpul suprasolicitată, stând nopțile trează și înconjurându-te de oameni când simți nevoia de odihnă
și singurătate.
— Ești cel mai prost psihoterapeut din lume.
— Atunci e numai bine că sunt cercetător și nu psihoterapeut. Uite, încep să văd niște conexiuni în istoria ta personală și sunt de acord cu ceea ce a zis ultimul medic care te-a consultat: acolo undeva mai e ascunsă o traumă, ai ceva nerezolvat. Comportamentul, deciziile și obiceiurile tale indică asta.
— Ce comportament…?
— Faptul că nu poți să identifici un nou aspect al amintirii, mi-o taie ea, sau să-ți amintești orice altă întâmplare e un indiciu că fie ai suprimat amintirea respectivă, fie e ceva ce în momentul acela nu ți s-a părut ieșit din comun. Am citit cândva despre cazul unei fete abandonate de tatăl ei, care a urmat terapia EMDR și a descoperit o amintire în care deschidea cutia poștală de ziua ei. Nu era vorba despre certurile părinților ei, nici despre amintirea zilei în care tatăl ei plecase, ci despre faptul că nu primise nicio felicitare de ziua ei. Trebuie să găsim felicitarea ta lipsă.
— Și dacă nu am?
— Ai, zice ea. O intuiesc. O să aduc un coleg în fiecare joi ca să
începem hipnoterapia. Marțea o să avem ședințele noastre normale, între patru ochi. Între timp, trebuie să-ți forțezi limitele. Fă lucruri care te fac să te simți inconfortabil, întinde-te mai mult decât îți e plapuma. Pe termen lung o să-ți prindă bine, iar pe termen scurt o să te copleșească.
Mama se întoarce de la jogging arătând ca scoasă dintr-o reclamă a companiei Nike, în echipamentul ei mulat de alergare în nuanțe de cenușiu și roz, doar ușor transpirată și radiind.
— Bună, iubito, spune ea ciufulindu-mi părul când trece prin spatele canapelei.
Ia o înghițitură zdravănă din bidonașul ei de plastic roz, asortat la ținută, și se așază lângă mine.
— Totul e în regulă?
Tonul vocii ei îmi spune că știe că nu-i în regulă.
— Da, o mint.
Ea încuviințează, fără să mă slăbească din priviri.
— Cred că te simți cam ciudat fără Megan, nu?
— Mda.
Mi-aș dori să fiu la mine în cameră, așteptând să-și termine Megan antrenamentele ca s-o pot suna, dar în schimb, mulțumită lui Alice, trebuie să stau aici, la parter.
Mama mă strânge în brațe.
