Nu știu cât timp stau și tremur pradă unui cerc de întrebări fără

răspuns, până când reușesc să-mi vin în fire și să-mi dau seama că n-am greșit cu nimic. Și abia acum sunt furioasă.

Asta e a doua oară când sunt cu adevărat furioasă pe Matt. Nu-mi doresc decât să mă duc acasă, dar în mintea mea e o voce care spune:

„Nu, nu poți să-l lași să scape așa ușor.” Pentru că n-am greșit cu nimic și el n-ar fi trebuit să mă sărute și mai ales n-ar fi trebuit să mă sperie.

N-ar fi trebuit să-mi fie frică în brațele primului meu iubit.

Lacrimi de furie încep să-mi curgă din nou pe obraji în timp ce cobor din camionetă și pornesc spre casa lui Matt. Aud vag vocea lui Jack strigându-mă, dar îl ignor. În bucătăria drăguțică, în stil rustic a lui Joyce, sunt câteva persoane, iar altele lenevesc pe canapeaua mare și înflorată din camera de zi, dar Matt nu e printre ele. Pornesc pe culoar către camera lui și bat la ușă, luptându-mă să-mi stăpânesc lacrimile.

Nu-mi răspunde, dar nu mi-a respectat spațiul personal, deci eu de ce l-aș respecta pe-al lui? Matt Kincaid m-a făcut să sufăr, așa că noaptea asta n-are cum să devină mai rea de-atât.

Așa că trântesc ușa de perete și o, Doamne, noaptea chiar devine mai rea.

Privirea mea cade asupra lui Rachel, care scoate surprinsă un țipăt și se împleticește departe de Matt, gata să se prăbușească din pat. Sare repede în picioare, acoperindu-și stingherită corpul cu brațele, dar Matt rămâne tolănit pe cuvertură, nepăsător. Aș vrea le fi întors spatele de

îndată ce i-am văzut, dar situația are ceva atât de incredibil, încât am împietrit.

— Isuse. Natalie! țipă Rachel îmbujorată, cu ochii holbați arătându-și albul. Nu te-a învățat nimeni să bați la ușă?

Cea mai rea parte e expresia de pe chipul lui Matt. Pare iritat, dar în același timp oarecum mulțumit, ca și cum nu i-ar fi putut reuși mai bine nici dacă ar fi plănuit-o. Mă întorc și o iau la fugă înapoi pe hol și, spre deosebire de alte dăți, Matt nu vine după mine.

Străbat în goană camera de zi și bucătăria și năvălesc înapoi în parcare, cu suspinele țâșnind din mine ca așchiile din lemn.

Trebuie să mă car de-aici.

Mă învârt pe loc în căutarea lui Megan, a cuiva de care să mă agăț.

Dar dintr-odată totul s-a schimbat și mi-e greu să mă orientez. Vechiul hambar vopsit în roșu pe care îl știu dintotdeauna a dispărut, iar în locul lui se înalță amenințător o magazie văruită în bleu și alb, care pare nouă-nouță. Oamenii n-au dispărut cu toții, dar detaliile sunt complet greșite.

Derek e în cabina camionetei lui, sărutându-se cu Molly Haines, o fată

care nu-l poate suferi încă din clasa a noua, când am încercat în mod neinspirat să-i cuplez, și, ca și cum n-ar fi destul de bizar, mașina lui e parcată altundeva. Alerg spre locul unde începe aleea de pietriș, dar nu văd nicăieri Honda lui Megan. Totul e greșit – ca într-un coșmar în care nu poți fi chiar sigur că dormi. De fapt, sunt convinsă că-s trează, dar sunt la fel de convinsă că ceva e neregulă cu lumea și că oamenii, mașinile parcate și muzica mă încolțesc, împiedicându-mă să respir. Nu mai dețin controlul asupra propriului trup și mă întorc căutând ajutor apoi o rup la fugă încercând să pun cât mai multă distanță între mine și magazia aia sinistră albastră.

Pornesc în josul aleii de pietriș și, când ajung la poalele dealului, mă

îndrept către micul podeț din pădure care leagă ferma Kincaid de biserică. „Te rog, fă să înceteze toate astea. Te rog, fă ca noaptea asta să

nu fi avut loc. Te rog, du-mă undeva unde totul e la fel cum a fost și lumea e stabilă și eu sunt în siguranță.”

De după o curbă se ivește strălucirea unor faruri puternice. Mă trag repede la o parte și o camionetă rablagită trece pe lângă mine, apoi dă cu spatele, oprind în dreptul meu. Strălucirea farurilor mă orbește, dar văd cum se deschide ușa și cineva încearcă să mă deslușească prin beznă.

— Natalie?

Beau coboară din camionetă și se apropie de mine.

9

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă el. Ești bine?

Îmi mușc buzele și fac semn din cap că da. Dacă aș încerca să

vorbesc acum, n-aș reuși decât să izbucnesc în plâns. El stă în fața mea, cu mâinile în șolduri.

— Natalie, ce s-a întâmplat?

Îmi ascund fața în mâini și încerc să-mi înăbuș lacrimile.

— Nu pot, reușesc să îngaim.

Când îmi ridic din nou privirea spre el, mă ia cu blândețe de după

umeri, trăgându-mă aproape, cuprinzându-mă în brațe și învăluindu-mi ceafa cu una dintre mâinile lui mari.

— Ai pățit ceva?

Simt în tot trupul vibrația vocii lui joase și clatin din cap.

— Vrei să te duc acasă?

— Îhî, reușesc eu să îngaim.

Niciunul nu schițează vreun gest să se desprindă din îmbrățișare.

Mă simt copleșită de o tristețe cumplită, ca și cum s-ar fi rupt ultimul fir ce mă ținea legată de o lume pe care credeam c-o înțeleg.

Beau îmi cuprinde tandru obrajii în palme, apoi se trage puțin în spate și mă privește în ochi.