Lângă mine, Megan se întinde în benă și-mi dau seama că grupul s-a împrăștiat. Suntem numai noi două și Matt, ca odinioară. Mă întind și eu pe spate, apoi și Matt, și privim toți trei cerul.
— Uite, se vede Ursa Mare, zice Megan.
— Ce-i aia o ursă? zice Matt cu limba împleticindu-i-se. Adică, dacă
stai să te gândești…
— E un urs, zice Megan.
— E o barcă, o contrazic eu.
Sau cel puțin asta a fost, dintre toate explicațiile pe care mi le-a dat bunica, favorita mea.
— Poartă sufletele celor morți dincolo de Calea Lactee, so-lo-pi he-ni, către Orașul de la Apus, cu condiția să fi fost oameni buni.
— So-lo-pi he-ni, repetă Megan pe un ton visător.
— Sssolopahennu, îngână Matt.
— Hei! răsună o voce de dincolo de benă.
Privesc către picioarele mele și îl văd pe Brian Walters, celebritate a fotbalului european la nivel de liceu, devorând-o pe Megan cu frumoșii lui ochi albaștri.
Megan se ridică repede în capul oaselor, trăgându-și pe umăr breteaua maioului și dându-și părul din ochi.
— Bună!
— Ai fost să vezi animalele? întreabă el mutându-și stângaci greutatea de pe un picior pe altul.
— Nu, încă nu, zice Megan de parcă n-am fi văzut cu toții de vreo mie de ori vacile, măgarii și gâștele de la ferma lui Matt.
— Nici eu, zice el încuviințând din cap.
Eu îmi întorc din nou privirea spre cer, simțindu-mă jenată.
— Păi, ce mai așteptați? îi întreb. Dacă vă grăbiți, puteți chiar să
găsiți un măgar în plus în grajd.
Megan înaintează în patru labe până la marginea benei și sare jos, trăgându-și blugii de găici ca să și-i ridice și scuturându-și firele răzlețe de fân de pe haine și din păr.
— Nu putem să ratăm așa ceva!
Îi privesc îndreptându-se către ușile deschise ale grajdului, prin care o lumină caldă și aurie se revarsă pe iarba moale și pe pietrișul aleii, și devin brusc conștientă că am rămas singură cu Matt.
— Frate, mi-a venit să mă zgârii pe ochi de jenă, comentez eu. De când e Brian așa timid?
Matt nu-mi răspunde și o vreme rămânem întinși contemplând în tăcere stelele și poveștile lor.
— N-a fost totul rău de la un capăt la altul, Nat, nu-i așa? zice el în cele din urmă.
— Ce n-a fost rău?
— Noi.
— Sigur că nu, răspund eu. Puține chestii au fost rele.
— Așa ssiceam și eu, i se împleticește lui limba. Nu vreau să crezi că
te iubesc în ciuda unor chestii. Îmi pare rău că te-am făcut să te simți așa.
— Matt, ai fost un iubit minunat. Nu asta a fost problema.
— Erai așa de drăguță stând pe margine cu părul prins în coadă, murmură el. Mă făceai să vreau să câștig ca să fii mândră de mine.
— Mereu am fost mândră de tine, îi spun eu – și e adevărat. Joci fotbal ca și cum ar fi o știință. M-ai făcut să îmi placă sportul ăsta.
El râde:
— Ba nu-ți place.
— Bine, să-l tolerez atunci, admit eu. Uneori chiar să-l savurez.
Adevărul e că nu mi-a plăcut și probabil n-o să-mi placă niciodată
fotbalul. Dar mereu mi s-a părut fascinat să-l privesc pe Matt jucând, și pe Jack la fel. Șmecheria cu fotbalul este că, odată ce treci dincolo de sistemul de puncte și de aura de cult care-l înconjoară, e la fel ca orice alt hobby sau abilitate: există o tehnică acceptată de toți și există stilul personal. Pentru spectatori, acesta din urmă este o fereastră către sufletul cuiva. Stilul personal e mama după un pahar de vin roșu, pășind de parcă ar avea de gând să repună în drepturi ordinea și frumusețea lumii folosindu-se doar de postura ei. E Rachel dansând de parcă s-ar lupta să scape din nisipuri mișcătoare, e Megan traversând terenul în fugă de parcă ar pluti în ocean. Și e Matt Kincaid jucând fotbal într-o manieră curată, ca și cum ar bifa pe rând niște căsuțe.
E de fiecare dată la locul potrivit, în momentul potrivit și rar i se întâmplă să se miște prea încet sau prea repede. Aleargă, își ridică
