— Hei! răsună o voce de dincolo de benă.

Privesc către picioarele mele și îl văd pe Brian Walters, celebritate a fotbalului european la nivel de liceu, devorând-o pe Megan cu frumoșii lui ochi albaștri.

Megan se ridică repede în capul oaselor, trăgându-și pe umăr breteaua maioului și dându-și părul din ochi.

— Bună!

— Ai fost să vezi animalele? întreabă el mutându-și stângaci greutatea de pe un picior pe altul.

— Nu, încă nu, zice Megan de parcă n-am fi văzut cu toții de vreo mie de ori vacile, măgarii și gâștele de la ferma lui Matt.

— Nici eu, zice el încuviințând din cap.

Eu îmi întorc din nou privirea spre cer, simțindu-mă jenată.

— Păi, ce mai așteptați? îi întreb. Dacă vă grăbiți, puteți chiar să

găsiți un măgar în plus în grajd.

Megan înaintează în patru labe până la marginea benei și sare jos, trăgându-și blugii de găici ca să și-i ridice și scuturându-și firele răzlețe de fân de pe haine și din păr.

— Nu putem să ratăm așa ceva!

Îi privesc îndreptându-se către ușile deschise ale grajdului, prin care o lumină caldă și aurie se revarsă pe iarba moale și pe pietrișul aleii, și devin brusc conștientă că am rămas singură cu Matt.

— Frate, mi-a venit să mă zgârii pe ochi de jenă, comentez eu. De când e Brian așa timid?

Matt nu-mi răspunde și o vreme rămânem întinși contemplând în tăcere stelele și poveștile lor.

— N-a fost totul rău de la un capăt la altul, Nat, nu-i așa? zice el în cele din urmă.

— Ce n-a fost rău?

— Noi.

— Sigur că nu, răspund eu. Puține chestii au fost rele.

— Așa ssiceam și eu, i se împleticește lui limba. Nu vreau să crezi că

te iubesc în ciuda unor chestii. Îmi pare rău că te-am făcut să te simți așa.

— Matt, ai fost un iubit minunat. Nu asta a fost problema.

— Erai așa de drăguță stând pe margine cu părul prins în coadă, murmură el. Mă făceai să vreau să câștig ca să fii mândră de mine.

— Mereu am fost mândră de tine, îi spun eu – și e adevărat. Joci fotbal ca și cum ar fi o știință. M-ai făcut să îmi placă sportul ăsta.

El râde:

— Ba nu-ți place.

— Bine, să-l tolerez atunci, admit eu. Uneori chiar să-l savurez.

Adevărul e că nu mi-a plăcut și probabil n-o să-mi placă niciodată

fotbalul. Dar mereu mi s-a părut fascinat să-l privesc pe Matt jucând, și pe Jack la fel. Șmecheria cu fotbalul este că, odată ce treci dincolo de sistemul de puncte și de aura de cult care-l înconjoară, e la fel ca orice alt hobby sau abilitate: există o tehnică acceptată de toți și există stilul personal. Pentru spectatori, acesta din urmă este o fereastră către sufletul cuiva. Stilul personal e mama după un pahar de vin roșu, pășind de parcă ar avea de gând să repună în drepturi ordinea și frumusețea lumii folosindu-se doar de postura ei. E Rachel dansând de parcă s-ar lupta să scape din nisipuri mișcătoare, e Megan traversând terenul în fugă de parcă ar pluti în ocean. Și e Matt Kincaid jucând fotbal într-o manieră curată, ca și cum ar bifa pe rând niște căsuțe.

E de fiecare dată la locul potrivit, în momentul potrivit și rar i se întâmplă să se miște prea încet sau prea repede. Aleargă, își ridică

privirea, găsește un coechipier liber și trimite mingea în zbor drept spre el, exact la momentul potrivit. Nu e nevoie să iuțească, să încetinească

sau să se întoarcă pe propriile urme, nici măcar atunci când pornește în atac cu mingea. O strânge pur și simplu la piept de parcă ar fi un lingou, făcând slalom printre înaintașii vânjoși și sărind peste trupurile căzute ca o gazelă peste niște pârâuri înguste. Evită placajele și marchează exact în ultima secundă. Fiecare manevră pe care o face seamănă cu o scenă de duel minuțios coregrafiată, filmată a suta oară.

— Mă gândeam, murmură el și privirea lui tulbure se întoarce spre mine. Ți-aduci aminte prima melodie pe care am dansssat împreună?

Sap prin memorie.

— Câteodată mi se pare că noi n-am avut prime dăți. În primele șase luni cred că nici nu mi-am dat seama că suntem împreună.

— Ei, eu îmi amintesc, spune el.

— Nu cred.

— Ba da.

— Cânt-o! îl provoc eu.

El începe să fredoneze ceva care sună ca o combinație între mai multe cântece diferite, iar eu mă zgudui de râs lângă el până când îi simt dosul palmei atingându-l pe al meu. Amuțim amândoi și după o clipă el își împletește degetele cu ale mele. Sunt atât de șocată, că îngheț.

— De ce m-ai îndepărtat de tine, Nat? întreabă el. Ai fost totul pentru mine. Te-am iubit atât de mult!

— Nu-i așa simplu, îi răspund tulburată.

Îmi bate inima de parcă aș alerga și mă rog să ne întrerupă cineva cât mai repede, pentru că nu vreau să se întâmple nimic. Nu vreau să-l fac să treacă iar prin asta.

— Te iubesc, rostește el. Nat, e atât de greu să nu pot să vorbesc cu tine despre orice. În ultimul timp nu mă simt eu însumi. E foarte greu și te iubesc.

Și eu îl iubesc. Nu cred că poți cunoaște pe cineva atât e bine cum îl cunosc eu pe Matt și să nu-l iubești.

— Matt, îl implor eu.

— Aș putea să devin mai bun, spune el. Aș putea să te fac fericită

dacă mi-ai spune de ce ai nevoie.

— Matt. Nu poți să-i faci pe toți fericiți. Nu poți să satisfaci așteptările tuturor. Și, mai ales, nu ai cum să fii ceva ce-mi trebuie mie și în același timp să fii ce le trebuie și celorlalți, pentru că ceea ce trebuie să

fac eu este să nu mă mai chinui să mă integrez aici și să plec altundeva.