— Un psihoterapeut adept al metodei EMDR ar putea spune că

aceste manifestări sunt un mecanism care-ți permite să faci față unei situații, zice Alice, iar vocea ei mă readuce înapoi în birou. Aveai nevoie de continuitatea lumii tale originare – o perioadă în care ai avut stabilire alături de mama ta biologică –, așa că mintea ta a creat una. Când ești supusă presiunii și recazi într-o stare precognitivă, Bunica revine. Un psihoterapeut adept al metodei EMDR ar putea crede că momentele în

care visezi declanșează amintirile reprimate, care, la rândul lor, declanșează o reacție posttraumatică. O halucinație.

— Bine, și tu ce crezi că se întâmplă?

Ea zâmbește larg.

— Eu cred că e cam greu să demonstrezi dacă un lucru e real sau e o halucinație.

— Cum așa?

— Toți subiecții mei au tulburări de stres posttraumatic, dar nu toți pacienții care suferă de stres posttraumatic au văzut sfera. Ce vreau să

spun este că sindromul tău posttraumatic poate fi real, dar asta nu înseamnă că Bunica nu e reală și ea. Poate că terapia EMDR a alungat-o pentru că trauma este la rădăcina capacității tale de-a o vedea – poate îți stimulează atât de puternic viața onirică, încât te face să accesezi cu totul altceva. Și faptul că ai început să ai iarăși viziuni poate fi un indiciu că

există altceva – o rămășiță a anxietății atașate acelei amintiri sau vreun fragment uitat, o altă convingere negativă pe care nu ai rezolvat-o sau chiar o altă întâmplare catastrofică pe care nu ai procesat-o – care îți permite o conexiune fragilă cu ea.

Clatin din cap.

— Am discutat asta cu doamna doctor Langdon. Nu mai e nimic în afară de amintirea aceea.

Alice pare sceptică, dar abandonează subiectul. Se întoarce către biroul ei și scoate un calendar de sub un teanc instabil de agende.

— Bine, Natalie, spune ea. Cred că, din păcate, cel mai eficient ar fi să procedăm ca la carte. Să începem cu ședințe de două ori pe săptămână și să vedem cum ne descurcăm. Va fi important să vorbești despre orice dorești, cel puțin la început, pentru că mai târziu s-ar putea să fii nevoită să vorbești despre niște chestii despre care nu o să vrei să

vorbești. Aș mai vrea să scrii toate poveștile pe care ți le-a spus Bunica, pe cât de bine ți le amintești, ca să nu ne scape niciun amănunt. Ce zici?

— Nu pot, spun eu clătinând din cap.

— Ce nu poți? Să vii de două ori pe săptămână?

— Nu, vreau să zic că nu pot să scriu poveștile. Bunica nu voia.

— Nu… voia să le scrii?

— Voia să le țin minte, îi explic eu. Și voia să le ascult.

Sprânceana lui Alice se arcuiește deasupra ochiului ei verde-cenușiu, cerându-mi mai multe explicații. Ăsta e exact genul de lucruri despre care mi-e groază să vorbesc; sau, mai curând, cred că mi-e groază

de privirile exasperate. Ridicările plictisite din umeri și expresiile opace care ar putea urma. Oricât mi-a plăcut s-o tachinez și s-o sâcâi pe Bunica, poveștile ei au ocupat un loc aparte în inima mea. Sunt o parte a mea pe care o păstrez doar pentru mine și nimic nu te face mai vulnerabil decât să împărtășești lucrurile cele mai prețioase pentru tine.

— Cele mai multe dintre ele sunt povești ale Primelor Națiuni. Au fost transmise pe cale orală de la o generație la alta. Voia să ajungă la mine în acest fel, așa cum au făcut dintotdeauna.

Bunica și-a dorit să iubesc poveștile astea, să le primesc în inimă

prin urechi și să le las să devină o parte din mine, creând o legătură cu toți povestitorii de mai-nainte. Mi se pare o lipsă de respect să le cedez cuiva pe o bucată de hârtie. Ar fi o greșeală să nu poți încorpora în ele felul în care pronunța ea anumite cuvinte și locurile unde făcea pauză

când le povestea

Repovestirea mea ar trebui să fie învăluită în vocea mea, ocrotită cu grijă ca un potir din care niciun cuvânt nu trebuie să se verse.

— Dacă vrei poveștile Bunicii, ele ar trebui spuse cum le spunea ea.

Îi aparțin oarecum, știi?

„Îți aparțin și ție, Natalie”, obișnuia ea să spună.

Alice mă privește îndelung, apoi își bălăbănește iarăși capul.

— Ce-ar fi dacă ți-aș da un reportofon? Ai putea să înregistrezi poveștile.

Mă gândesc la asta.

— Da, aș putea. Dar nu trebuie să le scrii, ci numai să le asculți. Așa trebuie să le trăiești.

— Ne-am înțeles. În fond, nu vrem să enervăm tocmai persoana pe care încercăm s-o găsim. Îți convine marțea și joia de la ora nouă?

— Da.

Oricum trebuie să-l las pe Jack la antrenamentele de dimineață în fiecare zi lucrătoare. Așa m-am înțeles cu mama și cu tata: ei îmi plătesc asigurarea mașinii și benzina. Iar eu sunt șoferul gemenilor când părinții mei sunt la muncă.

— Între timp încearcă să te stresezi cât se poate de tare. În așa fel încât trauma ta chiar să iasă la suprafață, mă înțelegi?

— Da, cred că da, îi răspund eu.

Poate că de-asta accept să mă duc împreună cu Megan la ziua de naștere/petrecerea de absolvire a lui Matt. Sau poate sunt masochistă

când vine vorba de Matt Kincaid. Poate, chiar dacă nu mi se mai pare o idee bună să fim împreună, sunt prea speriată să-l las să nu mă mai iubească, să tai această ultimă parâmă care mă împiedică să ies în larg.

8

— Nu uita: în cele din urmă va trebui să vorbești cu el, îmi spune Megan cu blândețe.

Dată fiind starea de decrepitudine a Jeepului meu, am decis să

venim cu Honda ei, care parcurge zumzăind drumul dintre parcarea micuței biserici prezbiteriene și aleea de pietriș a familiei Kincaid, cea pe care o folosesc în fiecare toamnă ca să ajungă la labirintul lor de porumb sau atunci când găzduiesc nunți.

— Nu-i ca și cum tu și Matt nu v-ați mai fi certat și altă dată.

— Am discutat în contradictoriu, o corectez eu. Și, de fapt, asta nu însemna decât că oftam cu rândul până când unul dintre noi ceda. Acum a fost altceva. E ca și cum el m-ar fi împuns de câteva ori în torace la modul verbal și apoi eu l-aș fi decapitat, tot la modul verbal.

Megan dă ochii peste cap.

— Puteai să-l fi și castrat la modul nonverbal și el tot ar vrea să fii aici.

— Ne-am despărțit tocmai ca să nu ne mai certăm.