— De ce te uiți așa la mine?
— Așa, zice el. Sunt case frumoase acolo.
— Și?
Își lasă privirea să rătăcească pe teren. Auriul intens al soarelui care răsare i se reflectă în ochii căprui și-i colorează vârfurile părului în nuanțe brun-roșcate.
— Ai haine mișto. Fac pariu că provii dintr-o familie mișto.
Mă gândesc că scopul meu în viață s-ar putea să fie acela e a-l face pe Beau să spună „mișto” de cât mai multe ori.
— Sunt mișto, zic eu.
Bustiera gri și pantalonii scurți care absorb transpirația sunt probabil cele mai mișto haine ale mele. Mama crede că echipamentul sportiv e sacru, așa că îmi aruncă în mod constant lucrurile vechi și uzate, înlocuindu-le cu altele noi.
— Dar tu? Cânți la pian ca Mozart. Și ai tăi trebuie să fie niște oameni OK.
Beau dă drumul gardului de plasă, îl ocolește până ajunge în dreptul scărilor și vine să se așeze lângă mine. Se reazemă de balustradă
cu brațul atingându-l pe al meu, iar eu mă străduiesc să nu mă mișc, ca să nu se retragă. Vreau să rămânem așa, atingându-ne.
— Locuiesc cu fratele meu, Mason, și uneori cu mama, spune el.
Când eram mic, m-a pus să iau lecții de pian pentru că voia să devină
iubita profesorului de muzică și acum, când am chef să cânt, vin aici, la liceu.
— Am înțeles.
— Care dintre tipii de aseară era prietenul tău?
— Niciunul.
Simt că roșesc și mai tare, și când roșeața atinge punctul culminant, dându-mi senzația că întregul trup îmi e cuprins de flăcări, adaug:
— N-am prieten.
Mă încumet să-i arunc o privire. Ochii lui sunt ațintiți asupra terenului de fotbal, dar colțurile gurii i s-au arcuit, și îmi place felul în care își coboară pleoapele când zâmbește.
— Deci acum știu de ce bântui prin sala de muzică, spun eu, întrerupând tăcerea încordată dintre noi. Dar de ce alergi pe pista noastră?
— „Pista noastră”? zice el. Credeam că e pista ta.
— Ei, sunt genul de persoană căreia îi place să împartă cu alții, mai ales când vine vorba despre lucruri pe care nu-mi place să le folosesc.
El mă măsoară din cap până-n picioare.
— Păi, ești aici în momentul ăsta.
— Da, îngaim eu.
(Pentru că a-i spune „Am avut o viziune și erai în ea.” ar putea părea puțin cam deplasat.)
El își dă părul din ochi.
— Vrei să vii la mine?
— Ce… adică acum?
El ridică din umeri.
— Oricând vrei. Acum. Avem cereale.
Izbucnesc în râs.
— Și lapte? Ai și lapte, Beau?
— De obicei, Mason le mănâncă cu bere, dar da, Natalie, dacă vrei lapte, pot să-ți fac rost. Avem o benzinărie în capul străzii.
— Știi ceva? Aș încerca să văd cum sunt cu bere, îi spun eu.
— Serios? Vrei să vii la mine?
— Nu pot chiar în clipa asta, spun eu gesticulând vag în direcția școlii.
Beau face semn c-a înțeles și mă grăbesc să adaug:
— Dar ceva mai târziu ar fi OK.
