— Ce ciudat, comentează Megan așezându-se lângă mine. Și… s-a întâmplat ceva? între tine și Beau, vreau să zic.

— M-a invitat la el.

— În ce sens?

— Sunt mai multe feluri în care te poți duce la cineva?

— Nespus de multe, mă asigură Megan.

— Cum ar veni, pe ușa din față, pe ușa din spate, pe fereastra dormitorului etc.?

— Uneori, zice ea. Ce fel de energie avea?

Îmi îngrop fața în palme pentru că știu exact la ce se referă; și știu și răspunsul și nu vreau să-i spun.

— Te rog, nu mă face s-o zic cu voce tare.

Ea începe să chicotească și se întinde lângă mine.

— Păi, are bicepșii cam cât capul meu și ochi prin care te privește vara însăși și are doi pistrui mici și închiși la culoare pe o latură a nasului și o gură care reușește să arate când ca a unui copil timid, când ca a unui zeu grec viril. Deci aș zice că n-arată prea rău.

— Dumnezeule, exclamă Megan, sunt așa de încântată că tremur. E

ca și cum mi s-ar întâmpla mie. De unde a apărut?

— Habar n-am, îi răspund.

— O să te giugiulești cu el, zice ea pe un ton atotștiutor.

Mă rostogolesc pe burtă și îmi îngrop fața în pernă.

— Dacă tocmai mi-ai stricat combinația?

— N-am cum. Te iubesc prea mult. Energia mea psihică pur și simplu n-are cum să-ți strice nimic. Dimpotrivă, îmi concentrez puterea voinței pentru ca giugiuleala să aibă loc.

— Hei, poate ai totuși ceva de zis despre faptul că întreaga clădire și toți cei din ea au dispărut sub ochii mei? Sau subiectul ăsta nu te prea interesează?

— Mă interesează oarecum, spune ea. E ceva mai puțin interesant faptul că sufletul tău frumos și tandru se deschide ca o floare în fața lui Beau, dar da, mă interesează și asta.

Zâmbetul îi pălește și mă strânge de mână.

— Știi, îmi place să cred că sunt un soi de expert când vine vorba de prietena mea cea mai bună, dar adevărul e că habar n-am cum te-aș

putea ajuta cu chestia asta. Așa că spune-mi tu. Bine? Spune-mi de ce ai nevoie, ori de câte ori ai nevoie, și eu o să-ți fiu alături.

Îi strâng și eu mâna și înghit nodul care mi s-a pus în gât.

— Ești cea mai grozavă persoană pe care-o cunosc, dar eu însămi nu știu de ce anume am nevoie.

Dar când ultima zi a Săptămânii Spiritului, Despărțirea, s-a terminat și am străbătut coridoarele luându-ne rămas-bun și îmbrățișându-ne

profesorii și colegii din anii mai mici, îmi dau seama că nu pot face decât un singur lucru.

— Sigur nu vrei să vin cu tine? mă întreabă Megan în timp ce ne îndreptăm către mașinile noastre. Ca s-o asigur pe doctorița Chan că nu ești nebună.

— Bună idee! O să mă prezint unui psiholog la care nu am programare și tu poți să deschizi discuția spunând „Să știți că nu-i nebună”, pentru ca ea să știe că nu-s nebună.

— Pot să te aștept în mașină.

— Nu, poți să mă aștepți împreună cu echipa de fotbal european la Steak’n Shake, unde știu că aveai de gând să te duci înainte să-ți povestesc ce vreau să fac.

Ea oftează.

— Mă suni după Cina Festivă a Familiei Cleary ca să-mi spui cum a mers?

— Sigur. Sau poate o s-o fac în timp ce încă mă aflu pe canapeaua doctoriței Chan. Dacă îmi pune sub semnul întrebării sănătatea mentală, pot să-i cer să facem o videoconferință cu tine.

— Sună bine. O să vă pun pe speaker cu fetele din echipa de fotbal.

Putem să le punem să voteze dacă te cred sau nu nebună.

— Perfect, mersi!

Ne despărțim cu o îmbrățișare și ne suim fiecare în mașina ei.

Câteva minute mai târziu conduc pe 275 East, o autostradă cu multe benzi și arareori aglomerată, care lasă în urmă suburbiile și șerpuiește până aproape de universitate printr-o zonă rurală, o vale cu vegetație joasă unde răsar când și când orășele mai domoale și mai mici chiar și decât Union. Deși am condus până la NKU de două ori ca să-mi văd prietenii jucând și ca să iau parte la petrecerea prietenei unei prietene, odată ce pătrund în campus sunt nevoită să mă învârt o vreme fără țintă, până când zăresc facultatea de psihologie: un bloc imens de ciment cenușiu bătând în cafeniu, cu ferestruici grupate două câte două care îmi amintesc de fantele pentru monede ale aparatelor de joc, un acoperiș

roșu, decolorat și povârnit și trei turnulețe înguste care separă cele două

aripi ale clădirii. Parcarea e aproape goală, așa că îmi las mașina pe locul cel mai apropiat de intrare și mă strecor înăuntru.

Clădirea e răcoroasă, demodată și slab luminată. Găsesc numele doctoriței Chan pe o ușă din lemn gălbui aflată la capătul unui coridor îngust. Ușa e întredeschisă, dar ciocănesc oricum.

Cum nu primesc niciun răspuns, împing ușa ale cărei balamale scârțâie. Încăperea este mică și înghesuită. Un birou de culoarea ciocolatei și o tablă albă pentru scris sunt înghesuite între două rafturi cu cărți, iar scaunul abia încape între birou și fereastra din spate, prin care zăresc o fâșie lungă de gazon îngălbenit și un mic heleșteu. De partea cealaltă a biroului se află încă un scaun și o canapea micuță, ambele acoperite cu vrafuri de dosare, hârtii răzlețe și cărți.

— Pot să te ajut cu ceva? aud o voce din spatele meu și mă întorc, dând peste doctorița Chan în ușă.

Are părul tuns la nivelul bărbiei și o pulbere de pistrui pe nas. Fără

machiaj și fără sacoul scorțos din fotografie e aproape de nerecunoscut.

Pare cu vreo douăzeci de ani mai tânără decât femeia severă de vârstă

mijlocie pe care mă așteptam s-o găsesc și nicidecum atât de vârstnică

încât să fie persoana care deține cheia misterului Bunicii.

— O, Doamne, sper că da.