— Și când am dat fuga pe stradă în întâmpinarea mamei, ea plângea, închei eu.

Mă simțisem rușinată și nespus de vinovată că o speriasem în halul acela. Mă cuprinsese în brațe și mă strânsese cu putere, șoptind: „Draga mea, scumpa mea, mi-a fost frică c-o să mi te ia!”

Înainte să fac terapie, nu suportam să-mi amintesc momentul ăsta.

Mi se strângea stomacul și pielea mă furnica. Ori de câte ori mintea mea o lua în direcția aceea, găseam o cale s-o distrag.

Alice își ridică privirea din carnețelul în care scrie de zor.

— Și cum a decurs terapia?

— Psihoterapeuta m-a pus să aleg o convingere negativă pe care o aveam despre mine, ceva care ar putea explica de ce mi s-a înfățișat Bunica.

„Nu sunt dorită aici. Locul meu nu e aici.” Nu i-am spus doamnei doctor Langdon că nu credeam cu adevărat chestiile astea. Psihoterapia decurgea de obicei mai bine dacă încuviințam cuminte. Pe vremea aceea o consideram o escroacă.

— Apoi m-a pus să aleg o convingere pozitivă cu care s-o înlocuiesc. M-a pus să stau pe canapea și s-a așezat în fața mea. Și-a mișcat două degete în dreptul ochilor mei, de la stânga la dreapta și de sus în jos. A spus că nu trebuia să înțeleg ce face, ci numai să-mi las ochii să urmărească mișcarea degetelor ei până la limita dreaptă a vederii mele periferice, la limita stângă a vederii mele periferice, în sus și în jos, fără să mișc capul. În timp ce-și mișca degetele îmi punea întrebări.

Despre convingerile negative, despre convingerile pozitive și alte chestii de-astea. I-am răspuns, am repetat după ea când mi-a cerut-o –

simțindu-mă incredibil de prost tot timpul –, și când a terminat, mi-a spus să revin la amintirea aceea și s-o simt pe deplin. Înainte să începem îmi ceruse să-i spun câtă anxietate îmi producea această amintire și i-am zis că șapte pe o scală de zece. După tot procesul de mai sus, i-am dat numai cinci.

Lucrul ăsta mă surprinsese.

— Apoi ea s-a aplecat către mine și a repetat procedeul: degetele, întrebările, nota. Am făcut asta de trei ori, și când mi-a cerut pentru ultima oară să revin la acea amintire, i-am spus cu toată sinceritatea că îi dădeam unu pe anxietăți.

Reamintindu-mi-o acum, toată afacerea suna ca un soi de scamatorie. Și totuși după aceea, Bunica, bărbatul cu jacheta verde și toate aparițiile fugare din dormitorul meu au pierit timp de aproape trei ani. Iar când acea amintire îmi revine în minte nu simt nici urmă de anxietate.

— Nu știu cum, dar a mers.

Ochii lui Alice scânteiază de entuziasm. Se apleacă în față și-și atinge capul deasupra cefei.

— Există o parte a creierului care se numește „amigdală”. Aici sunt înmagazinate lucrurile pe care nu reușești să le procesezi, cum ar fi traumele. Până la opt ani, abilitățile de procesare cognitivă ale minții noastre sunt reduse. Așa că tot ce nu reușim să înțelegem la acea vârstă

fragedă e înmagazinat în amigdală, sub formă de asociații cu grad mare de generalitate sau de corelații rudimentare cauză-efect, ca să slujească

drept avertisment pentru situații viitoare. Când visăm, mișcările oculare îi semnalează amigdalei că e cazul să lucreze la dosarele nerezolvate.

Emoțiile și senzațiile generate de o întâmplare sunt înmagazinate aproape la fel cum au fost experimentate. În mod straniu, aceleași substanțe care le fac să se imprime în amigdală inhibă formarea amintirii în hipocamp. Poți să nu ai o amintire conștientă a ceea ce s-a petrecut, dar asta nu o va împiedica să-ți dea creierul peste cap. Când acele conexiuni înmagazinate sunt declanșate, revii la mentalitatea copilului care le-a trăit pentru prima oară. Asta este, practic, un atac de panică: frica trăită cu intensitate, fără instrumentele rațiunii care te ajută s-o depășești. EMDR te ajută să accesezi acele conexiuni cât timp ești trează.

Mișcarea ochiului declanșează amigdala, în timp ce întrebările declanșează amintirea. Asta îi permite sinelui tău adult să aibă o conversație cu sinele tău copil. Îi explici acestuia unele lucruri, așa încât acest tipar nesănătos de gândire sau asociația cauză-efect dăunătoare să

poată fi corectate.

— Dar de ce amintirea aia? Nu s-a întâmplat nimic. Am făcut o plimbare.

— Despărțire unui copil de părintele său poate fi traumatizantă, chiar dacă acesta va continua să primească de la altcineva dragostea și îngrijirea de care are nevoie. În copilărie, singurul lucru de care suntem conștienți sunt mamele noastre biologice. Sunt întregul nostru univers, noțiunea noastră de stabilitate.

Privirea lui Alice îmi dă senzația că sunt supusă unei radiografii.

Uneori cred că toată lumea îmi cunoaște povestea și eu sunt singura care n-o poate întrezări.

Uneori cred că toți ceilalți știu, dar că tot ce o să aflu eu vreodată

este ceea ce mi-a spus mama, o relatare pas cu pas a felului în care a decurs procesul de adopție: ea și tata au încercat mult timp să aibă un copil. La un moment dat au fost cât pe ce, dar ea a pierdut sarcina și a fost distrusă.

Între timp, într-o rezervație din Alabama, o tânără de optsprezece ani a descoperit că era însărcinată. Înainte să observe cineva că îi creștea pântecele, a fugit în Kentucky, unde locuia familia iubitului ei.

La un moment dat, mama și tata au primit un telefon de la prietenul unui prieten, care aflase că iubita nepotului lui era însărcinată.

Copilul eram eu.

Îl voiau sau nu, s-a interesat prietenul prietenului. Mama a zis că

aveau nevoie de timp de gândire.

Aveau la dispoziție zece zile, nici mai mult, nici mai puțin, a zis prietenul prietenului. Viitoarea mamă, ishki a mea, nu voia ca bebelușul ei să crească într-o rezervație. Nu fusese fericită acolo, avea foarte puțini bani, nicio șansă reală să aibă o carieră și un tată violent pe care nu-l voia în preajma copilului, adică a mea. Dar trebuia să-mi găsească repede o familie, fiindcă altminteri ar fi fost silită să mă ia cu ea înapoi în rezervație.

Mama și tata mi-au spus că nu s-au temut să mă ia. S-au temut să

nu mă piardă. Logica le spunea că ishki nu era sigură, că era pe punctul de a se răzgândi.

Apoi și-au consultat avocatul și acesta a adus în discuție Legea privind protecția copiilor amerindieni, o măsură de protecție adoptată în anii ’70 ca reacție la faptul că aproape o treime dintre copiii amerindieni erau luați cu forța din casele lor și încredințați unor internate sau familii surogat non-native. Ca să-i protejeze pe copiii ca mine și să se asigure că

părinții mei biologici și alții ca ei nu erau forțați să-și dea pruncii spre adopție unor familii non-native, legea adăugase câteva prevederi suplimentare în procesul de adopție, una dintre ele spunând că nu puteam fi înfiată în primele zece zile de la naștere.

Zece zile în care mamă mea naturală m-a privit, m-a legănat, ba poate chiar mi-a cântat și mi-a vorbit, fără să șovăie în decizia ei de a renunța la mine. M-am întrebat dacă în perioada aceea s-a gândit vreun moment că oamenii se pot simți nefericiți, singuri sau epuizați oriunde.

Că într-un oraș ca Union tot aveau să existe părinți care-și băteau copiii și copii care priveau cerul înstelat dorindu-și o viață mai bună într-un loc mai bun. Oare în acele zece zile și-a dorit vreo clipă să fie cea care să

îmblânzească lumea pentru mine?

Avocatul părinților mei nu era îngrijorat de restul prevederilor legale – se pare că opoziția statului Alabama față de legea respectivă era bine-cunoscută, iar șederea prelungită a mamei mele biologice în Kentucky era încă o metodă de-a se asigura că tribunalul din Alabama avea să considere că nu sunt „suficient de indiană” ca să intru în categoria „tuturor copiilor indieni” cărora această lege li se aplica.

Știam că nu avea să-i fie dor de mine, dar mama avea o expresie vinovată ori de câte ori îmi spunea această ultimă parte a poveștii, de parcă ar fi fost convinsă că făcuse ceva greșit adoptându-mă, profitând de un sistem care făcea excepție pentru oameni ca ea și ca tata.

Dacă în primii doi ani de la nașterea mea mama mea biologică s-ar fi răzgândit în privința adopției și ar fi demonstrat că asupra ei se exercitaseră presiuni când decisese să renunțe la mine, legea silea statul să invalideze adopția. După ce ishki mă scosese la plimbare prin cartier mama fusese îngrozită de gândul că aceasta ar fi avut de gând să

recapete custodia mea, deși, sigur, perioada de doi ani expirase deja.

Și nu pot spune că voiam să-mi părăsesc familia. Niciodată n-am vrut asta. Dar după acea plimbare am plâns în repetate rânduri fiindcă

mă durea gândul că mama se temuse că mama mea biologică m-ar fi vrut înapoi, iar faptul că aceasta nu avusese asemenea intenții mă durea și mai rău.

Chiar dacă n-aș fi vrut să plec cu ea, ea ar fi trebuit să-și dorească

asta.

Nostim: când aparții de două lumi, uneori simți că locul tău nu e nicăieri.