Celelalte fete nu-s aici. Nici supraveghetorii, sacii de dormit sau vreo geanta de voiaj, cu excepția lucrurilor mele.
— Ce se-ntâmplă cu mine? șoptesc în încăperea goală.
Ceasul de deasupra ușii arată 4:34. În bibliotecă e prea întuneric, prea liniște. Prefer de o mie de ori bizonii care dorm. Vreme de câteva
minute nu fac altceva decât să mă învârt pe loc, așteptând ca toți ceilalți să apară. În cele din urmă însă, sunt prea agitată ca să mai pot sta acolo.
Trebuie să mă gândesc. Trebuie să înțeleg ce se petrece. Îmi înhaț geanta de voiaj și cotrobăi prin ea. Megan avea de gând să alerge de dimineață, așa că mi-am luat o bustieră, pantaloni scurți și teniși în eventualitatea puțin probabilă c-ar fi reușit să mă convingă să mă trezesc odată cu ea.
Un somn netulburat este ceva atât de rar pentru mine, încât are prioritate înaintea a orice. Mai ales înaintea gimnasticii foarte matinale.
Mă îmbrac cât de repede pot, conștientă că întreaga clădire poate să
dispară sau că oamenii pot să reapară pe neașteptate. Apoi mă strecor pe coridor și hoinăresc prin această pustietate cu pașii răsunând. Ușile de la intrare sunt încuiate pe dinăuntru, dar polițistul Delvin nu se vede nicăieri și, scrutând bezna de afară, observ că și parcarea e goală. Mă
strecor afară, proptesc ceva în ușă ca să nu se închidă și o iau de-a lungul asfaltului prinzându-mi părul în coadă. Ajunsă la marginea parcării, încep să alerg ușor pe trotuar în direcția terenului și-a sălilor de sport, prinzând viteză în timp ce trec pe lângă ele și o iau pe strada care îmi taie calea. Nu știu încotro mă îndrept – dacă o să alerg cei nouă kilometri până acasă sau dacă la un moment dat o să mă întorc la liceu dar întotdeauna mișcarea mă ajută să mă eliberez de gânduri, iar la întoarcere mintea îmi e de obicei mai limpede.
Dansul avea același efect asupra mea: îmi oferea un spațiu unde nu aveam altceva de făcut decât să fiu eu și să mă lepăd de toate. Multe fete din echipă erau preocupate de performanță, dar pentru mine dansul a fost întotdeauna o formă de comunicare. Știu că teoretic eram prea mică
ca să-mi amintesc de crizele de furie de care vorbea tata ieri, dar mi le amintesc. Îmi amintesc senzația de sufocare. Îmi amintesc că încercam sentimente atât de puternice și greu de definit, încât nu puteam decât să
plâng și să țip. Orice fleac, orice mi se părea injust sau înspăimântător putea sluji drept declanșator. Când am mai crescut, îmi amintesc că mă
luptam să țin închise în mine toate acele emoții neclare și uneori încercam o frustrare fără obiect, dar atât de puternică, încât țipam noaptea cu fața îngropată în pernă. Apoi îmi amintesc prima mea lecție de dans, un mic curs de balet la grădiniță, și cum s-a schimbat totul odată cu asta.
Câte o oră pe săptămână mă foiam de colo colo într-un body negru cu fustiță și ciorăpei roz, alunecând pe podea în pre-chasse și rotindu-mă
ca preludiu la chaines. Imitam animale, copaci crescând sau frunze căzând de pe ramuri, ne prefăceam că ținem mingi de plajă sau că
înotăm. Ne făceam cât de mari și cât de micuțe puteam.
Dar cel mai bine îmi amintesc ușurarea imensă pe care am simțit-o când m-am cufundat în scaunul din mașină pe drumul către casă, după
cea dintâi lecție. Mă simțeam golită, dar într-un sens bun. Ca și cum acele lucruri pe care nu le puteam exprima găsiseră o cale de a ieși și acum mă puteam relaxa, bucurându-mă de tăcerea afectuoasă și plăcută
dintre mine și mama.
Probabil ce-mi plăcea cel mai tare la aceste lecții, la dans în general, era să observ cât de diferite păreau aceleași mișcări când erau interpretate de trupuri diferite. Când m-am alăturat echipei de dans în școala generală, am descoperit cum să-mi folosesc talentele înnăscute ca să mă sincronizez cu ceilalți, dar după pierderea Bunicii, abilitatea mea de a mă integra a început să mă scârbească. Mi se părea mai degrabă că
mă ascund, nu că mă sincronizez.
Alergând, ies din ceața amintirilor, revenind în căldura sufocantă a acestei dimineți încă întunecate, și cotesc la dreapta pe lângă gardul alb care înconjoară proprietatea familiei lui Matt. Iuțesc pasul. Membrele devin mai agile, mușchii mi se încălzesc și inima își iuțește bătăile, iar mintea mea ajunge în locul ei preferat: acea pace de neegalat pe care o obții făcând efort fizic. Cumva sar peste partea oribilă a oricărui antrenament, când trupul îmi protestează și mintea repetă fără oprire
„nu-mi place asta, nu-mi place asta”, plonjând de-a dreptul în nirvana cea scăldată în sudoare. Nu mă deranjează norii denși de țânțari ce se ridică din iarbă în jurul gleznelor mele, iar imaginea în miniatură a soarelui ce răsare dincolo de dealuri mă emoționează.
Cobor în fugă terenul în pantă către ferma uriașă, vopsită în alb a familiei Kincaid și către clădirea dărăpănată de alături, care e de închiriat, apoi mă întorc și îmi încep urcușul către stadion și către pista de atletism tocmai când soarele ajunge deasupra crestelor copacilor.
Porțile sunt încuiate, dar escaladez cu ușurință gardul de plasă și pornesc prin tribune către teren, în timp ce lumea – lumea mea – e
scăldată într-o lumină trandafirie. Numai că lumea asta nu-i numai a mea. Acolo jos mai e cineva, alergând pe pistă.
Mă aplec peste balustradă și îl privesc pe băiatul care dă ocol terenului. E înalt și zdravăn, dar e de asemenea rapid, un jucător de fotbal fără îndoială, un mijlocaș, dacă ar trebui să ghicesc. Ajuns la capătul terenului, cotește urmând pista, iar când mă observă, mă
pomenesc zâmbindu-i fără să vreau.
— Ce cauți acolo, transpirând pe pista mea? îi strig de sus.
El se oprește în fața mea, își pune mâinile în șolduri și-și trage sufletul.
— Și mie-mi pare bine să te văd, Natalie Cleary!
7
— Locuiești prin împrejurimi? îl întreb.
El se apropie de tribune și-și strecoară mâinile prin gardul de plasă
care ne desparte. Tricoul lui alb e uzat și plin de pete de noroi și iarbă, iar mânecile i-au fost tăiate, dând la iveală lungi fâșii de piele bronzată
de-o parte și de alta a toracelui și a stomacului.
— Nu prea departe, spune el. Dar tu?
— În Wetherington, îi răspund.
El încuviințează, dar nu face niciun comentariu, și zâmbetul lui mă
tulbură. Împing ușor gardul cu vârful piciorului.
