15 Marcă bine-cunoscută de tequila.

mi-am dorit niciodată așa ceva. Unul dintre motivele pentru care m-am despărțit de el a fost tocmai ca să nu ajungem să ne urâm unul pe altul, și acum mi se pare că nu mai avem mult până acolo.

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, spune Megan.

— Poate.

— Ideal ar fi s-o faci până sâmbătă seara.

— Au, petrecerea de ziua lui! scâncesc eu amintindu-mi. Mă

gândeam c-aș putea să nu vin și să fac ceva amuzant în schimb, cum ar fi să șterg praful în toată casa.

— Nat, spune ea cu blândețe. Peste șaisprezece zile plec la antrenament în Georgetown. Nu vreau să fii singură toată vara.

— Cum îndrăznești să pornești numărătoarea inversă când eu fac tot posibilul să mă mențin într-o stare de negare? spun eu posomorâtă.

Ea se încruntă și mă îmbrățișează.

— Și eu fac la fel.

— Poate am putea trăi amândouă în negare pentru totdeauna?

propun eu.

— Cred c-o să observ gaura în formă de Nat din inima mea când n-o să te mai văd în fiecare zi, spune ea.

— Nu, voiam să zic că poate există un oraș numit Negare și ne-am putea muta la propriu acolo, dând uitării facultatea.

— OK, spune ea eliberându-se din îmbrățișarea mea. Sună bine. O

să ne mutăm în Negare.

La unu noaptea, băieții sunt trimiși cu sacii lor de dormit în sala de sport, iar fetele sunt exilate în bibliotecă, unde cei responsabili cu supravegherea noastră ne bifează numele pe listă și ne încuie înăuntru.

La început încăperea zumzăie de discuții și râsete, dar în curând acestea devin niște șoapte și chicoteli înăbușite, înlocuite apoi de un cor de răsuflări profunde, regulate. Rând pe rând, ultimele persoane adorm și ele, dar eu rămân trează, cu ochii în tavan.

În noaptea asta se împlinește o săptămână de când am văzut-o pe Bunica pentru ultima oară. Asta înseamnă că am cu o săptămână mai puțin la dispoziție ca să salvez acea persoană aflată în primejdie, oricine ar fi ea, și n-am primit nici măcar un mesaj automat de la dr. Alice Chan care să mă anunțe că e în concediu sau ceva. Mă foiesc toată noaptea de pe-o parte pe alta, făcându-mi griji pentru Bunica și întrebându-mă unde

s-a dus, încercând să ghicesc cine poate fi în pericol și străduindu-mă

să-mi imaginez viața mea fără Megan și Matt, ba chiar și fără Rachel și Derek și toți ceilalți cunoscuți ai mei.

În cele din urmă, la câteva ore după ce a adormit și ultima persoană

din încăpere, încep să ațipesc și mintea mea abandonează toate gândurile întunecate și tulburătoare, refugiindu-se în căldură și magie.

În amintirea serii când Beau a apărut pe terenul de fotbal și a tuturor serilor magice trăite acolo mai înainte, când mulțimea vuia de entuziasm și vocile răgușeau țipând în adierea vântului, în timp ce soarele aluneca dincolo de orizont și stelele se iveau de cealaltă parte a cerului, dornice să-i ia locul.

Văd amurgul purpuriu, aud corul de urale întrerupte ici-colo de fluierăturile vreunui părinte fanatic, simt vibrația celor care se îndrăgostesc unul de altul, de terenul plin de țânțari și licurici, de noaptea însăși.

Aproape am adormit, întinsă pe spate, când stomacul mi se ridică în gât și lumea se reconfigurează din nou. Pereții, rafturile cu cărți și tavanul dispar, lăsând în loc cerul vast al nopții.

Mă ridic în capul oaselor și privesc albastrul întunecat și stelele de deasupra mea. Mă uit în jur și descopăr că sunt singură în vârful unui deal acoperit de iarbă, înconjurat de păduri. Știu cam pe unde ar veni parcarea, iar dincolo de fâșia aceea îngustă de pădure ar trebui să

înceapă terenul de golf, dar în acest loc nici parcarea, nici terenul nu există. În schimb, la poalele dealului zăresc câțiva bizoni tolăniți pe iarbă, cu pleoapele grele sub povara somnului. Unii stau câte doi sau trei, odihnindu-și capetele enorme pe altul. Alții dorm ceva mai la o parte, singuri. Mă pomenesc râzând.

Râsul meu sună cam sugrumat, probabil pentru c-am rămas fără aer în plămâni. Mă ridic și mă răsucesc, copleșită în același timp de groază și adorație. Stomacul mi se liniștește și, deodată, biblioteca reapare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu excepția faptului că sunt singură.

Celelalte fete nu-s aici. Nici supraveghetorii, sacii de dormit sau vreo geanta de voiaj, cu excepția lucrurilor mele.

— Ce se-ntâmplă cu mine? șoptesc în încăperea goală.

Ceasul de deasupra ușii arată 4:34. În bibliotecă e prea întuneric, prea liniște. Prefer de o mie de ori bizonii care dorm. Vreme de câteva

minute nu fac altceva decât să mă învârt pe loc, așteptând ca toți ceilalți să apară. În cele din urmă însă, sunt prea agitată ca să mai pot sta acolo.

Trebuie să mă gândesc. Trebuie să înțeleg ce se petrece. Îmi înhaț geanta de voiaj și cotrobăi prin ea. Megan avea de gând să alerge de dimineață, așa că mi-am luat o bustieră, pantaloni scurți și teniși în eventualitatea puțin probabilă c-ar fi reușit să mă convingă să mă trezesc odată cu ea.

Un somn netulburat este ceva atât de rar pentru mine, încât are prioritate înaintea a orice. Mai ales înaintea gimnasticii foarte matinale.

Mă îmbrac cât de repede pot, conștientă că întreaga clădire poate să

dispară sau că oamenii pot să reapară pe neașteptate. Apoi mă strecor pe coridor și hoinăresc prin această pustietate cu pașii răsunând. Ușile de la intrare sunt încuiate pe dinăuntru, dar polițistul Delvin nu se vede nicăieri și, scrutând bezna de afară, observ că și parcarea e goală. Mă

strecor afară, proptesc ceva în ușă ca să nu se închidă și o iau de-a lungul asfaltului prinzându-mi părul în coadă. Ajunsă la marginea parcării, încep să alerg ușor pe trotuar în direcția terenului și-a sălilor de sport, prinzând viteză în timp ce trec pe lângă ele și o iau pe strada care îmi taie calea. Nu știu încotro mă îndrept – dacă o să alerg cei nouă kilometri până acasă sau dacă la un moment dat o să mă întorc la liceu dar întotdeauna mișcarea mă ajută să mă eliberez de gânduri, iar la întoarcere mintea îmi e de obicei mai limpede.

Dansul avea același efect asupra mea: îmi oferea un spațiu unde nu aveam altceva de făcut decât să fiu eu și să mă lepăd de toate. Multe fete din echipă erau preocupate de performanță, dar pentru mine dansul a fost întotdeauna o formă de comunicare. Știu că teoretic eram prea mică

ca să-mi amintesc de crizele de furie de care vorbea tata ieri, dar mi le amintesc. Îmi amintesc senzația de sufocare. Îmi amintesc că încercam sentimente atât de puternice și greu de definit, încât nu puteam decât să

plâng și să țip. Orice fleac, orice mi se părea injust sau înspăimântător putea sluji drept declanșator. Când am mai crescut, îmi amintesc că mă

luptam să țin închise în mine toate acele emoții neclare și uneori încercam o frustrare fără obiect, dar atât de puternică, încât țipam noaptea cu fața îngropată în pernă. Apoi îmi amintesc prima mea lecție de dans, un mic curs de balet la grădiniță, și cum s-a schimbat totul odată cu asta.

Câte o oră pe săptămână mă foiam de colo colo într-un body negru cu fustiță și ciorăpei roz, alunecând pe podea în pre-chasse și rotindu-mă

ca preludiu la chaines. Imitam animale, copaci crescând sau frunze căzând de pe ramuri, ne prefăceam că ținem mingi de plajă sau că

înotăm. Ne făceam cât de mari și cât de micuțe puteam.

Dar cel mai bine îmi amintesc ușurarea imensă pe care am simțit-o când m-am cufundat în scaunul din mașină pe drumul către casă, după

cea dintâi lecție. Mă simțeam golită, dar într-un sens bun. Ca și cum acele lucruri pe care nu le puteam exprima găsiseră o cale de a ieși și acum mă puteam relaxa, bucurându-mă de tăcerea afectuoasă și plăcută

dintre mine și mama.

Probabil ce-mi plăcea cel mai tare la aceste lecții, la dans în general, era să observ cât de diferite păreau aceleași mișcări când erau interpretate de trupuri diferite. Când m-am alăturat echipei de dans în școala generală, am descoperit cum să-mi folosesc talentele înnăscute ca să mă sincronizez cu ceilalți, dar după pierderea Bunicii, abilitatea mea de a mă integra a început să mă scârbească. Mi se părea mai degrabă că