— Ce se-ntâmplă? Bunico, ce se întâmplă?
— Nu vreau să te sperii, dar trebuie să fii pregătită pentru ceea ce va urma, spune ea.
Când Bunica își îngroapă fața în palme, simt că mi se face pielea de găină de-a lungul brațelor și sar din pat, îngenunchind în fața ei. N-am mai văzut-o niciodată așa. Nu i-am cunoscut decât un singur chip până
acum. Îmi strânge mâinile cu putere și ochii ei îi găsesc pe-ai mei.
— Poveștile, spune ea. Totul se află în povești.
— Ce anume?
— Totul. Adevărul. Lumea întreagă, Natalie, spune ea cu bruschețe.
Fata aceea a sărit prin gaură fără să știe ce se va întâmpla și întreaga lume s-a născut. Înțelegi asta, da? Întreaga lume.
— Înțeleg, mint eu ca s-o liniștesc.
Pentru că acum chiar mi-e frică și-am nevoie ca ea să fie Bunica pe care o știu, ca să pot fi copilul căruia ea i-a alinat teama de întuneric.
— Bine, spune ea și mâna ei îmi atinge ușor obrazul. Bine. Pentru că
mai ai doar trei luni.
— Despre ce vorb…
— Ai trei luni ca să-l salvezi, Natalie.
— Să-l salvez? Pe cine?
Privește dincolo de umărul meu, cu ochii dintr-odată imenși și lăptoși, și rămâne cu gura căscată.
— Tu, șoptește ea. Deja… deja ești aici!
Simt furnicături în ceafă și privesc peste umăr, dar nu văd pe nimeni.
— Nu te teme, Natalie, spune Bunica. Alice te va ajuta. Găsește-o pe Alice Chan!
Când mă întorc spre ea, balansoarul gol încă se mai leagănă înainte și-napoi ca și cum bătrâna tocmai s-ar fi ridicat în picioare.
Am rămas din nou singură. Nu mai sunt fata care stă de vorbă cu Dumnezeu.
2
Mă rostogolesc din pat și mă reped să opresc alarma telefonului. Nu știu cum am reușit să adorm la loc după întâmplările din noaptea trecută, dar se pare că am făcut-o. Lumina lunii a pălit și felinarele stradale chioare din fundătura noastră par mai puternice, străpungând cu strălucirea lor gălbuie albastrul violet care-mi umple ferestrele îmbrobonite de rouă. Păsări matinale și motoare dând rateuri sună
deșteptarea, dar greierilor nu li s-a amintit că această oră infernală
trebuie considerată „dimineață”, așa că-i dau înainte cu cântatul.
Aprind lumina în dressing și Gus mârâie nemulțumit, apoi se întoarce pe cealaltă parte și adoarme la loc. De ciudă, arunc cu o pernă în el, chestie pentru care m-aș simți cumplit de vinovată dacă el nu s-ar mulțumi să sforăie acoperindu-și ochii cu o labă.
Epuizată cum sunt, nu reușesc să mă scutur de spaima nopții trecute. De când mi-aduc aminte, Bunica a fost o oază de calm în viața mea. Sigur, poveștile ei nu prea au tendința să fie fericite sau liniștitoare, dar prezența ei mi-a dat de fiecare dată o senzație de siguranță. Până
noaptea trecută.
Ce-o fi încercat să-mi spună oare?
Căutările mele nocturne pe Google după numele „Alice Chan” n-au dus nicăieri. S-ar zice că jumătate din populația globului e alcătuită din persoane pe care le cheamă Alice Chan, una mai insignifiantă ca alta, cel puțin la prima vedere.
„Ai trei luni ca să-l salvezi.” Scutur din cap de parcă astfel aș putea înțelege ce-a vrut să spună.
Îmi pun o rochie-tricou strâmtă și neagră și iau de pe umeraș o jachetă de blugi. Afară or fi 27 de grade și o umiditate de 99%, dar cu doamna directoare Grant la menopauză, temperatura școlii e complet imprevizibilă. E mai bine să fii pregătit. Contemplu șirurile ordonate de pantofi cu toc, care îmi plăceau odinioară, dar care acum îmi par la fel de utili ca o perucă, și înhaț în schimb o pereche de bocanci, revenind cu ea în cameră.
Doi pereți sunt vopsiți într-un portocaliu oribil, iar ceilalți doi într-un negru intens, lucios: culorile liceului Ryle. Ca și cum n-ar fi destul de rău, pe unul dintre pereții negri este pictată mascota noastră,
Raider, un pirat chior cu două săbii încrucișate la ceafă, luându-și diploma de absolvire. Așternuturile sunt albe și la fel și lampionul pentru lumânări și veioza de anticariat de pe biroul meu. Când am migrene, acestea sunt cele trei puncte focale între care trebuie să aleg, asta dacă nu decid să mă întind în dressing.
Mama și tata mi-au decorat camera cât timp eram plecată în tabăra de dans de peste vară, înainte de clasa a șaptea, când așteptam cu nerăbdare să ajung la liceu. Evident, ideea de-a avea camera decorată în culorile țipătoare ale școlii mi s-a părut cea mai tare chestie din lume, până acum vreun an, când am devenit conștientă că am ochi și-am început s-o consider cea mai nasoală chestie din lume. Cu un sistem stereo mai bun și încă vreo câteva albume cu Black Eyed Peas, dormitorul meu ar putea face concurență cu succes închisorii de la Guantanamo Bay3.
În anii scurși de la Redecorarea Infernală mi-am adus și eu contribuția: panouri de plută acoperite cu bilețele de la prieteni, casete cu medalii și panglici obținute la concursurile de dans. Pompoane în culorile negru și portocaliu îndesate sub biroul meu și după șifonier, zeci de poze înrămate cu imagini surprinse la carnavaluri, meciuri de fotbal și dansuri.
Iată-mă întorcându-mi zâmbetul, multiplicată de un milion de ori: același păr negru și aspru, aceiași ochi căprui-închis. Aceeași piele oacheșă: aceeași față pătrată, cu pomeți proeminenți. Iată-mă
sărutându-l pe Matt Kincaid. Vreme de patru ani consecutiv. În sala de sport, în centrul rândului din mijloc al echipei de dansuri, alături de celelalte fete de înălțime medie. Îmbrățișând-o pe Megan și adoptând poza penibilă din Îngerii lui Charlie cu acea sinceritate lipsită de autoironie, de care n-ai cum să te dezici, pe toată durata Școlii Gimnaziale Gray.
De la dispariția Bunicii m-am simțit din ce în ce mai puțin ca fata din fotografii și din ce în ce mai mult ca o persoană care trebuie să
evadeze de-aici. M-am retras din echipa de dansuri, l-am părăsit pe Matt și, de când am fost acceptată la Brown, am început să mă despart de 3 Închisoare militară a SUA folosită pentru deținerea și interogarea teroriștilor arabi, controversată din pricina suspiciunilor legate de nerespectarea drepturilor omului și a presupuselor torturi psihologice la care sunt supuși deținuții.
