decât m-am așteptat și bronzată inegal, iar sub ea i se ghicesc mușchii.
Mă prinde de bărbie, apropiindu-mi din nou gura de a lui, un sărut profund, dar delicat, în timp ce mirosul lui de ploaie și sudoare mă
învăluie. Îmi las mâinile să alunece pe spatele lui, explorându-l centimetru cu centimetru. Degetele mele simt o ridicătură aspra de-a lungul șirei spinării, între omoplați.
— Ce-i asta? șoptesc eu.
— O cicatrice.
— Ce-ai pățit? îl întreb eu, atingând cu delicatețe semnul distinctiv…
— Un accident de mașină, spune el. Aveam cinci ani. Tata era beat.
Puțin a lipsit să nu mor.
Inima îmi stă în loc. Simt cum sângele îmi fuge din obraz și din mâini. Înghit nodul din gât și noaptea se prăbușește asupra mea cu toată
greutatea.
— Unde? întreb, deși deja știu răspunsul.
— Unde? repetă el nedumerit.
— Beau, unde? mă chinui să rostesc.
El ridică din umeri.
— De fapt, în același loc unde s-a răsturnat Matt cu mașina.
30
Sar din pat, îmi înșfac tricoul de pe podea, mi-l trag la loc peste cap și mă răsucesc căutându-mi cizmele. Beau mă prinde de braț, dar mă
trag.
— Unde te duci? întreabă el în timp ce mă încalț. Vocea îmi tremură
și-mi șterg ochii cu mâna.
— Trebuie s-o găsesc pe Bunica.
— În clipa asta?
Fac semn că da și-mi șterg obrajii înlăcrimați, întorcându-mă spre ușă. Beau se dă jos din pat și-și ia și el tricoul.
— Vin cu tine.
— Nu! spun eu cu mai multă asprime decât am intenționat. Nu…
nu știu dacă o să vină când ești și tu prezent. Stai aici. Te rog, stai aici!
Nu pleca, bine? Stai aici și așteaptă-mă.
El mă privește un timp îndelungat.
— Bine.
Traversez camera către el și mă întind să-l sărut încă o dată înainte să plec. Mă retrag, mă duc la ușă, o deschid și-l privesc din nou pe Beau.
— Te iubesc, îi spun.
— Și eu te iubesc, Natalie Cleary, îmi răspunde el, apoi o iau la fugă
prin ploaie.
Știu unde trebuie să mă duc – care-i singurul loc unde există o șansă
s-o găsesc pe ea, adevărul, explicația destinelor noastre împletite –, dar trebuie să fac un ocol mai întâi. Urc în mașină și mă întorc în intersecția împodobită cu flori, ursuleți și bilețele. Las motorul pornit și ștergătoarele să se miște sacadat pe parbriz și alerg prin ploaie către memorial. Îmi e foarte greu să străpung cortina dintre lumi, dar când reușesc, dau peste aceleași cuvinte care mă bântuie: ODIHNEȘTE-TE ÎN
PACE, NATALIE LAYNE.
Mă desprind de această lume și ea dispare imediat, făcând să
reapară inscripția RUGAȚI-VĂ PENTRU MATT KINCAID #4 și stomacul meu să revină la locul lui. Caut alte lumi, dar, în ciuda atacului de panică ce se anunță, pereții care mă țin în loc sunt mai solizi ca oricând. Urlu de frustrare, încercând să împing cu mintea vălul din jurul meu și deodată timpul începe să se scurgă din nou îndărăt. Plutesc
înapoi în timp, soarele răsare și apune, iar mașinile gonesc pe lângă
mine cu spatele, atât de repede, că sunt cât pe ce să nu observ momentul în care semnul din fața mea se schimbă.
