Pornesc mașina și dau în spate de-a lungul aleii, pătrunzând pe drumul de țară de la capătul ei.
Cum să opresc asta?
Mai întâi pornesc către casa lui Beau, de parcă, dacă l-aș putea vedea, dacă mi-aș putea încleșta mâinile de cămașa sau părul lui, nu mi-ar mai putea fi luat. Celălalt Matt nu-mi poate fi luat. Viața așa cum o știu nu-mi poate fi smulsă din mâini.
Dar când mă apropii de intersecția ce duce spre biserica prezbiteriană, fruntea mi se umple de sudoare, mâinile încep să-mi tremure pe volan și știu exact încotro mă îndrept, încotro m-am îndreptat în tot acest timp. Trec pe lângă biserică și pe lângă liceu, dar merg mai departe, cu gura uscată și pulsul accelerat.
Încerc să nu mă gândesc la nimic. Încerc să mă gândesc la orice altceva, mai puțin la destinația mea și la groaza care mi s-a cuibărit în stomac și-mi trimite fiori de-a lungul cefei. O văd în fața mea și simt în gură gustul metalic și rece al adrenalinei.
„Nu te gândi la asta. Nu te duce acolo. Nu-ți aminti!”
Trag pe dreapta și farurile luminează memorialul lui Matt, răscolindu-mă din nou. Le las aprinse când ies din mașină, fiind singura lumină în afară de strălucirea roșie a semaforului aflat de cealaltă parte a drumului. E intersecția a două drumuri înguste de țară, cu vizibilitate redusă din cauza copacilor care încadrează ambele străzi, pe-o parte și pe alta, ca niște ziduri. Inițial, una dintre străzi era drum cu prioritate, dar au pus indicatoare cu STOP în toate cele patru direcții și au adăugat semnale luminoase după ce au avut loc mai multe accidente în această
zonă.
Accidentul meu.
Alerg spre memorial având senzația că sunt urmărită de nesățioasa sferă neagră, de o ușă care se închide încercând să mă despartă de lumea lui Beau și de cea a Bunicii.
Dar acesta e locul unde a început totul. Cumva știu asta. Cumva cred că pot opri ceea ce se petrece.
Cad în genunchi în fața afișului, forțându-mi ochii să străpungă
bezna. Mă gândesc la mâinile lui Beau alunecând pe clapele pianului și mă imaginez dansând, dar nu pot face cortina dinăuntrul meu să se dea la o parte permițându-mi să trec.
— TE ROG! urlu în noapte.
Ochii îmi coboară în josul malului, către albia aproape secată a pârâului, și la urechile mele ajung clipocitul apei peste pietre și bâzâitul țânțarilor adunați la suprafață.
E ca și cum aș fi din nou în mașină, dându-mă peste cap, cu stomacul tresăltând, în timp ce o voce de copil țipă și geamurile explodează într-o ploaie fină de sticlă. Mă pomenesc încercând să-mi recapăt respirația, căutând ceva de care să mă sprijin în timp ce simt o serie de smucituri brutale în stomac. Mâna mea atinge afișul, dar în locul lui simt răceala unei pietre și înțeleg c-am trecut în sfârșit dincolo.
Nu știu în ce lume, a lui Beau, a Bunicii sau una complet nouă. O
lume în care puzderie de flori sălbatice violete și galbene cresc în jurul stâlpului de telefon și dincolo de el.
Știu doar că nu e lumea mea. Nu poate fi lumea mea.
Pentru că numele gravat în piatră, sub inscripția ODIHNEASCĂ-SE
ÎN PACE, este NATALIE LAYNE.
29
Sunt moartă.
Undeva, cândva, sunt moartă.
Există și un epitaf, dar literele mi se învălmășesc în minte și nu-l pot citi. Deasupra mea ploaia se dezlănțuie. Simt că sunt cât pe ce să vomit în fața afișului și alerg câțiva pași, înainte ca fierea să-mi țâșnească din gât pe iarba alunecoasă și noroioasă dintre cizmele mele. N-ar trebui să
conduc, dar nu pot rămâne aici. Tot ce știu e că nu pot rămâne aici. Mă
întorc clătinându-mă la Jeep și pornesc înapoi spre liceu, spre casa lui Beau, spre casa mea, spre casa lui Megan.
Mă pomenesc traversând micul pod ce duce către proprietatea familiei Kincaid, pe drumul de pietriș. Apoi mă trezesc în fața casei lui Beau – și chiar e casa lui Beau; luminile sunt aprinse, dar camioneta lui nu-i acolo.
Și totuși nu plec. Unde să mă duc? Unde m-aș putea simți în siguranță când știu că undeva sunt moartă, că trupul îmi putrezește sub pământ și că poate mâine-dimineață mă voi trezi și voi vedea că sfera m-a învăluit, despărțindu-mă de cei doi oameni care pot înțelege ce se petrece.
Opresc motorul, iar atunci aud țipetele. Două voci vag cunoscute răstindu-se una la alta: mama lui Beau, Darlene, și noul ei soț, Bill.
Nu se poate înțelege ce spun, vorbele le sunt amortizate de peretele de material plastic și de tencuiala ce se află între mine și ei, dar îmi dau seama că e o ceartă serioasă, brutală și nu știu ce să fac.
Pornesc motorul și plec, absorbită din nou de gândurile și spaimele mele, până când mă pomenesc că stau în mașină lângă casa lui Megan.
Tremur din tot corpul ca un puiet în bătaia unei tornade și am fața plină
de lacrimi și muci. Mă șterg la nas cu brațul și cobor, ocolesc clădirea albă cu coloane până în patio și intru în casă, la adăpost de ploaie.
Sfera a dispărut, dar știu că va reveni. Mă va înghiți de îndată ce o să adorm. O simt, ăsta e sfârșitul și nu o să capăt niciun răspuns. N-o să-mi aflu pacea.
Îmi scot rapid cizmele și umblu de colo colo. Mă dor picioarele și spatele, așa că mă așez pe marginea patului, încercând să-mi golesc mintea, dar să rămân trează, să nu gândesc, dar nici să nu adorm. Trec
câteva ore și reușesc să cad într-un soi de amorțeală fără gânduri, dar când aud un ciocănit la ușa din sticlă, exclam „Slavă Domnului!” și-mi dau seama că de fapt îl așteptasem, ținându-mi răsuflarea.
Mă grăbesc să deschid, dar Beau șovăie, clătinându-se în prag cu ochii în pământ. S-a întâmplat ceva: e ud leoarcă și apa din păr i se prelinge pe obrazul plecat. Îl iau de mână și mă strânge aproape dureros.
— Beau? șoptesc eu.
Îi ating obrazul și tresare. Îl prind de bărbie și-i ridic chipul către mine.
