Am dat greș. Nu l-am salvat. Cel mai bun prieten al meu. Cel mai bun și mai nefericit prieten al meu. Persoana care m-a rănit cel mai tare, pe care am iubit-o din toată inima, de la care așteptam să-și ceară iertare, pe care voiam s-o iert. S-a zis cu toate astea.
S-a zis cu tot.
Nu știu cât îmi ia până mă urnesc din loc. Știu că Rachel încă stă pe podea plângând. Știu că părinții lui Matt încă sunt în spatele acelor uși dincolo de care n-am voie să trec.
Știu că Matt încă mai zace în pat conectat la aparate, unele care îi fac plămânii să respire, altele care atestă lipsa activității cerebrale.
Lumea e în continuare distrusă.
Când sunt sigură de toate astea, mă pun în cele din urmă în mișcare. Pentru că aici nu mai am nimic de făcut decât să stau nemișcată
până mă fosilizez.
Beau e în camioneta lui. Când mă urc lângă el, își ridică telefonul din poală.
— Am vorbit cu Rachel, murmură el. Cu cealaltă Rachel.
Încet, își ridică privirea spre mine.
— Celălalt Matt e bine. E treaz și vorbește. Nu-și amintește mare lucru.
— Asta e bine, spun cu vocea tremurând.
Mi-aș dori să fiu sinceră, dar nu sunt. Nu e bine. Mi-aș dori să nu-l urăsc pe Celălalt Matt pentru că trăiește în timp ce al meu va muri, dar asta simt. Mi-aș dori să nu-i urăsc pe toți cei din această lume că se pot bucura de el în timp ce cei din lumea mea nu. Sau să nu mai fiu furioasă
c-am pierdut șansa să dregem lucrurile între noi. Toate astea n-ar trebui să mai conteze când o persoană e moartă. Nu-i așa?
— Eu sunt de vină, spune Beau.
Nu-i adevărat, dar nu reușesc să-l contrazic.
— Vreau să merg într-un loc sigur.
Undeva unde durerea din piept să nu mă poată urma.
— Bine, Natalie Cleary, spune el încet. O să te duc într-un loc sigur.
Lăsăm în urmă spitalul, lăsăm în urmă Unionul și ne afundăm în zona rurală, către sărătura transformată în parc statal unde s-au descoperit fosile de mamuți lânoși în anii 1700. Lăsăm tot mai în urmă
viața și luminile, până când drumul îngust începe să șerpuiască printre dealurile luminate de lună și Beau oprește mașina în fața unei case dărăpănate din cărămidă roșie, cu o verandă pe jumătate dărâmată și ferestre mari, dreptunghiulare, cu rame a căror vopsea albă se cojește.
Coborâm tăcuți din camionetă, iar scândurile verandei gem sub pașii noștri în timp ce pătrundem în interiorul întunecat.
Din vestibul intrăm într-o veche sufragerie, unde pătrate de lumină
argintie aștern un drum de la fereastră până la căminul din cărămidă.
Podeaua, deși veche, e netedă și lustruită, iar tapetul a fost jupuit.
— Nu pare cine știe ce, spune Beau încet, de parcă s-ar teme să nu tulbure bezna. Dar temelia e solidă.
Privesc peste umăr și-l văd ezitând în prag.
— Ce-i cu locul ăsta?
El se apropie de mine și mă ia de mână. Începem să ne mișcăm încet prin timp, ca și cum am fi trași înainte printr-o apă calmă. Nuanțe de roșu și auriu, apoi albastru și verde pâlpâie dincolo de ferestre pe măsură ce Beau ne transportă în viitor. Urmăresc o altă versiune a lui deplasându-se cu viteză mare prin încăpere, înlocuind cărămizile căminului, plintele și lambriurile, peticind găurile din tencuială, văruind încăperea în culoarea dulce a piersicii și împingând la perete un pian zgâriat, în timp ce soarele și stelele ne împroașcă pe rând cu lumina lor.
Un covor de flori sălbatice se întinde de sub ferestre în toată curtea, murind odată cu înghețul numai pentru a renaște. Glicina înconjoară
ferestrele, cu florile închizându-se și deschizându-se ca bătăile unei inimi.
Simt că mă podidește plânsul. Lacrimile mă năpădesc pe măsură ce casa devine mai strălucitoare, mai proaspătă, aducând din ce în ce mai mult a cămin. Dar alunecarea prin timp parcă e altfel de data asta, mai puțin substanțială și mai mult un vis: o umbră a unui viitor.
— Beau, unde suntem?
Pe podea apare o stivă de scânduri vopsite în alb. Silueta neclară a cuiva mare cât un urs bate cuie, strânge șuruburi și asamblează
scândurile laolaltă. Devin un dreptunghi, o cutie. Devin un leagăn.
— Vrei să auzi o poveste, Natalie Cleary?
Încuviințez din cap și el mă strânge în brațe.
— Trăim în aceeași lume, spune el rar, cu voce joasă. După ce termini facultatea primești un post de profesoară la NKU. Eu sunt antrenor de fotbal la liceu sau poate la gimnaziu. Locuim într-o casă
veche cu o grădină mare și într-o bună zi te conving să te măriți cu mine.
Își sprijină bărbia pe creștetul meu.
