— Natalie, trezește-te!
Clipesc ca să-mi alung somnul și deslușesc deasupra mea, prin întuneric, niște buze pline, un păr întunecat și niște ochi căprui. Am o durere inexplicabilă de cap și în jurul meu răsună țipetele bufnițelor și foșnetul viețuitoarelor nocturne.
— Beau?
El mă ajută să mă ridic în capul oaselor.
— Unde sunt? întreb înainte să-mi dau seama că stau întinsă pe cimentul răcoros al patioului lui Megan.
— Te sun de câteva ore, spune Beau sprijinindu-mi ceafa cu blândețe. Ce s-a întâmplat? Ești în regulă?
— Telefonul meu, spun eu luptându-mă cu confuzia. L-am aruncat în tufișuri.
El înalță surprins din sprâncene, dar zâmbetul lui obișnuit și tandru i-a pierit de pe buze și umerii îi sunt căzuți, încordați…
— Ce s-a întâmplat? întreb eu atingându-i buzele.
Își lasă în jos privirea.
— Kincaid s-a trezit.
— Amândoi?
Vocea mea e abia o șoaptă.
— Nu știu, spune el. Am început să pierd din ce în ce mai mult socoteala timpului. Nimeni nu pare să observe asta, dar am impresia că
dispar ore întregi. M-am trezit în camera mea cu telefonul în mână și cu un mesaj de la Rachel.
— L-ai văzut?
El clatină din cap.
— Voiam să te găsesc pe tine mai întâi.
Ce s-a întâmplat cu mine? Eu unde am fost atâtea ore? Îl îmbrățișez pe Beau și-mi lipesc fruntea de inima lui.
— Ce se întâmplă cu noi?
El mă mângâie pe păr.
— Nu știu.
Poate că Închiderile noastre se apropie, dar e mai mult de-atât.
Toate sunt legate, poveștile Bunicii, avertismentele ei, cele două lumi ale noastre, timpul pe care-l pierdem.
— Mi-e frică, îi spun lui Beau și el mă sărută, liniștindu-mă astfel și recunoscând în același timp că și el simte aceeași frică.
Oftează prelung.
— Mai e ceva.
Mă îndepărtez ușor ca să-i pot vedea ochii în timp ce vorbește.
— Nu știu ce înseamnă asta, zice el clătinând din cap. Dar ți-am văzut familia.
— Ce? Când? Nu sunt aici. Sunt…
— Știu, spune el. Probabil erau în versiunea mea. Erau la benzinărie, cu o grămadă de bagaje pe locul din spate, ca și cum s-ar fi aflat în trecere. Fratele tău purta o bluză de trening cu St. Paul. Cred că
studiază sau a studiat acolo sau… nu știu.
— Nu înțeleg, eu nu eram cu ei?
El clatină iar din cap.
— Am așteptat până au plecat, ca să mă asigur că nu te duseseși la toaletă.
Mi se face rău și amețesc, ca și cum trupul mi s-ar învârti, dar creierul mi-ar sta pe loc. Beau mă prinde de umăr, sprijinindu-mă.
— Natalie!
— E OK, îmi spun mie însămi.
Nu pare să fie OK. Pare să fie rău, genul de lucru pentru care ar trebui rezervat cuvântul „rău”.
— E OK. O să ne gândim mai târziu ce înseamnă asta. Acum trebuie să mergem la Matt.
