Mă ia de mână.
— Strânge-mi mâna cât poți tu de tare.
Mă simt amețită, năucită și nu pot să respir.
— Strânge-mă de mână, Natalie!
Îmi încleștez degetele peste ale ei.
— Mai strâns! zice Alice. Cât de strâns poți și trage aer în piept.
Inspiră!
Mă supun, luptându-mă cu plămânii mei care dau rateuri, în timp ce strâng mâna lui Alice.
— Bun, spune ea. Acum relaxează-te și dă aerul afară. Poți?
Pot, și după alte câteva exerciții, amețeala și durerea se domolesc.
Alice îmi strânge ușor mâna și îmi zâmbește stins.
— Dacă crezi că-i prea mult, putem chema un terapeut specializat în EMDR, spune ea încet. Nu trebuie să tot simți asta.
Îi dau drumul la mână. Încă mai respir cu greutate, dar senzația de apăsare s-a mai diminuat.
— Încă două săptămâni, spun eu. Atât.
— Dacă ești tu sigură, spune Alice îndreptându-și spatele.
Mă străduiesc din răsputeri să-mi mențin atenția concentrată asupra acestui birou înghesuit, ochii asupra chipului lui Alice, pulsul neafectat de amintirea aceea și întreb:
— De ce nu mi-a spus?
— Cine, Bunica?
— Mama, zic eu. Am avut coșmarul ăsta toată viața. Ea știa. De ce nu mi-a spus?
Alice oftează și-și coboară privirea.
— Natalie, singura dată când am făcut sex cu un bărbat la nouăsprezece ani, am rămas însărcinată.
— Nu mi-am dat seama că ești…
— În mod clar lesbiană, spune Alice. Dar nu asta-i ideea. Ideea e că
tipul n-avea chef să fie tată și eu nu mi-l doream alături pentru tot restul vieții mele și eram la jumătatea studiilor la Stanford și… toate semnele îmi indicau să avortez. Doar că îmi doream copilul din toată inima.
Eram lesbiană, feministă și om de știință, dar în sinea mea știam că
dintotdeauna îmi dorisem copii. În orice caz, am sfârșit prin a mă
convinge că nu eram pregătită să devin mamă, dar până atunci sarcina era deja destul de avansată. Am găsit o familie care să-l adopte și am inventat scuze ca să nu mă duc acasă în vacanțe. Când fiul meu s-a născut, l-am dat spre adopție și nu le-am pomenit niciodată părinților mei de existența lui.
— De ce-mi povestești toate astea? întreb eu clătinând din cap.
— Motivul pentru care n-am povestit nimănui n-a fost teama de a nu dezamăgi lumea. N-am făcut-o pentru că aveam inima frântă. Acum știu că sufeream de depresie Post-partum35, dar nu a fost numai asta. Îmi regretam decizia. Și pot să-mi spun că fiului meu i-a fost mai bine alături de niște părinți maturi, cu un venit stabil – și probabil chiar așa e –, dar n-am cum să fiu sigură.
Alice respiră adânc și spune cu vocea gâtuită: 35 Depresie care se instalează în primele săptămâni după naștere și care, în forma ei gravă, se poate prelungi până la un an.
— Îmi regret hotărârea de treisprezece ani încoace. Nimic nu mi-a făcut mai mult rău ca gândul că am luat decizia greșită pentru copilul meu. Iar uneori nu vorbim despre anumite lucruri pentru că nu vrem să
fim alinați. Nu vrem să ne spună altcineva că nu a fost vina noastră, că
ne iartă sau că am făcut tot ce-am putut. Vrem să ne agățăm de suferința aceea fiindcă suntem convinși că o merităm. Ne temem că a lăsa-o să se stingă ar fi un lucru neonorabil. Și când mă uit la tine…
Își apasă degetele pe buze clătinând din cap și încercând să-și înghită lacrimile.
Nu vreau s-o alin. Vreau să plângă așa cum am plâns eu, așa cum vreau să plângă mama mea biologică. Sunt înspăimântată de ceea ce simt acum, după ce anxietatea mi s-a diminuat: o furie clocotitoare ca un vulcan.
— Trebuie s-o înțelegi, șoptește Alice.
— Putea să mă fi ajutat, spun eu. Putea să mă fi ajutat și n-a făcut-o!
— Bună, scumpo!
Aud vocea mamei prin telefon, veselă și entuziastă, ceea ce nu face decât să mă înfurie și mai tare.
— Ne e dor de tine!
