Am nevoie de o secundă ca să-mi recapăt calmul în timp ce mă
plimb prin patioul din spatele camerei lui Megan.
— Știu, reușesc eu să zic.
— Ce?
— Știu despre accident.
Urmează o tăcere și o expirație prelungă.
— Iubito, îmi pare așa de rău!
— Îți pare rău?!!
Sunt atât de frustrată, încât nu pot decât să râd.
— Ai știut tot timpul! Ai știut de ce aveam coșmaruri, ai știut de ce mi-era frică de întuneric, de ce aveam atacuri de panică. În ultimii cinșpe ani ai fi putut să mă ajuți în orice clipă, dar ți-a fost atât de frică să nu aflu c-a fost vina ta, încât m-ai lăsat să sufăr. Puteai să faci suferința asta să dispară și n-ai făcut-o!
— Nu înțelegi, spune ea implorator. Încercam să te protejez de o suferință inutilă…
— Să mă protejezi! țip eu. De ce te-ai mai deranjat să mă duci la psihoterapie dacă nu mi-ai spus ce anume îmi cauza problemele?
— Nu eram sigură că aveau legătură cu accidentul, spune ea cu voce tremurătoare. Terapeuții tăi erau siguri că erau legate de…
— Dumnezeule, eu sunt singura care nu are dreptul să știe nimic despre viața ei, nu?
— Natalie, nu-i corect! Sunt mama ta. E datoria mea să…
— Să mă minți? Haide, mamă, recunoaște că te protejai pe tine!
— Scumpo, te rog! Nu înțelegi. M-am gândit de un milion de ori să-ți spun, dar nu voiam să te fac să retrăiești accidentul dacă nu avea să
te ajute. Terapia EMDR a funcționat. Nu cred… n-am crezut că e cazul să
știi…
— Încetează să-ți mai cauți justificări.
— Natalie, sunt mama ta.
— N-am mamă! țip eu.
Nu mai pot continua, nu pot încheia discuția asta. Mi se învârte capul. Respir sacadat. Simt din nou o greutate pe piept. Închid telefonul și îl arunc în tufișuri. Începe să sune aproape imediat ce aterizează.
Vocile lui Sheryl Crow și Stevie Nicks se reduc la un susur, în timp ce mintea mi se învârte, respir tot mai greu și în fața ochilor încep să-mi joace pete. În momentul în care îmi dau seama că nu-mi mai simt picioarele, întunericul mă înconjoară.
28
— A fost odată un bărbat numit Avraam, căruia Domnul îi vorbea, spune Bunica.
— Așa cum îmi vorbești tu mie, zic eu.
— Cam așa. Poate mai degrabă așa cum îi vorbește Dumnezeu lui Megan, prin gânduri discrete și sentimente profunde și intense. Oricum, își vorbeau tot timpul și Avraam cunoștea vocea lui Dumnezeu atât de bine, încât, când Dumnezeu îi vorbea, îl auzea limpede. Și Avraam cunoștea atât de bine inima lui Dumnezeu, încât, când Dumnezeu îi cerea să făptuiască ceva, se încredea în el pe așa cum se încred copiii în părinții lor înainte să-și dea seama că adulții pot greși.
Îmi face rău gândul ăsta.
De ce-mi face rău?
Sunt în siguranță în patul meu, la câțiva pași de camera părinților mei, dar între mine și ei e ceva în neregulă.
„Visul recurent.” Gândul mă lovește ca o rafală de vânt. „Visul despre accidentul de mașină nu e un vis. E o amintire.”
Îmi ridic privirea către scaunul Bunicii, din colțul ei, și văd că lângă
el nu se află nicio ușă.
— În clipa asta visez, spun eu. Și ăsta-i tot un vis.
— Nu.
Bunica clatină din cap și o șuviță căruntă îi alunecă pe frunte.
— E o amintire în interiorul unui vis.
— O amintire, murmur pentru mine afundându-mă în așternuturi.
— Aveai paisprezece ani când ți-am spus povestea asta.
