— Așa e, zic eu, deși mintea încă-mi e încețoșată. Atunci mi s-a părut că n-are niciun sens.
— Și acum? întreabă ea.
— Păi… nu știu. Partea aia despre încredere și despre părinții care dau greș… aia are sens.
— Ah, exclamă Bunica împreunându-și mâinile în poală. Deci deja am ajuns la partea aia.
— La care parte? întreb eu încercând să-mi limpezesc mintea.
— La acea parte a poveștii unde încrederea îți este înșelată.
— Știai?
— Fetițo, de câte ori să-ți zic că eu știu tot?
— Toate poveștile alea… Nu însemnau nimic când mi le-ai zis, dar toate sunt valabile mai târziu, nu? Ca profețiile.
— Da, ca profețiile, dar nu-s profeții, spune ea. Ca parabolele, dar nu-s parabole.
— Până și-n visele mele te ascunzi după o perdea de fum, spun eu.
— Dar e vina ta, nu? Nu poți să mă învinuiești pe mine, eu nu sunt aici cu-adevărat.
— Cum vine asta? O amintire într-un vis?
— Presupun că la fel cum se produce și-un coșmar. Îți amintești o poveste pe care ți-am spus-o și o combini cu împrejurările din viața ta actuală ca să-i analizezi înțelesul.
— Acuma parcă ești Alice.
— Păi, ai în tine ceva din ea. Natalie, tu îi ții aproape pe cei pe care-i iubești. Păstrezi în tine bucăți din ei. Permiți fiecărei persoane pe care o cunoști să aibă impact asupra ta.
— Aș vrea să nu le las să aibă atâta impact.
— Probabil te simți dezorientată acum, după ce ai aflat adevărul despre accident, spune ea. Ca și cum familia ta n-ar mai reprezenta un adăpost sigur, și-atunci unde mai poți fi în siguranță?
— Probabil așa mă simt, dac-așa zici tu, de vreme ce ești doar un produs al minții mele.
— Măi fetițo, ai ceva tupeu.
— Am învățat de la cei mai buni. Înainte să mă părăsești.
Zâmbetul încrezător al bunicii piere. Se apleacă spre mine, cu mâinile pe genunchi, amintindu-mi de Alice.
— N-o să te părăsesc niciodată, nu uita asta, spune ea.
„Chiar a zis așa ceva?” încerc să-mi amintesc. Nu cred c-a zis dar această versiune onirică a Bunicii pare atât e reală, încât o cred. Probabil undeva în străfundul meu chiar cred sau vreau s-o cred, altfel cum aș fi făcut-o să spună aceste cuvinte?
— Acum culcă-te la loc și lasă-mă să-ți spun povestea, zice ea.
— Din nou, subliniez eu.
— Din nou. Într-o zi, Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam. „Avraame”, i-a zis El, „Ia-l pe Isaac” – sau pe Ishmael, depinde cine spune povestea –
„Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în
pământul Moria și sacifică-l acolo pe un munte!” Auzind acestea și cunoscându-l pe Dumnezeu, Avraam s-a supus, luându-și doi servitori și pornind spre Moria. Când a zărit muntele ales de Dumnezeu, Avraam le-a spus servitorilor să aștepte la poale cât timp el și Isaac urcau să se închine. „După aceea ne vom întoarce” le-a spus el slugilor, știind că
Domnul nu l-ar pune în pericol. Că nu i-ar provoca lui Avraam suferință. În timp ce urcau, Avraam culegea lemne pentru rugul de sacrificiu. I le-a dat lui Isaac, care l-a întrebat: „Tată, dar unde-i mielul de jertfă?!” „Se va îngriji Dumnezeu de asta”, i-a spus Avraam multiubitului său fiu și și-au continuat urcușul. Când au ajuns în vârf, Avraam și-a ciulit urechea așteptând să audă vocea lui Dumnezeu, dar neauzind nimic, a ridicat altarul și l-a legat pe Isaac pe el. Deși începuse să i se facă frică, încă mai credea că Dumnezeu îl iubea și că nu-l va face să-și ucidă fiul fără să-i redea din nou viața. Așa că a ridicat cuțitul deasupra inimii lui Isaac și atunci l-a auzit pe Dumnezeu vorbindu-i iarăși.
„Avraame, Avraame”, a zis Dumnezeu, „Lasă-ți jos cuțitul. Nu-i face rău fiului tău. Ți-am văzut în suflet și știu că, de dragul meu, n-ai cruța nimic. Îmi cunoști fața ca pe a tatălui tău. Recunoști iubirea ce ți-o port la fel de bine cum știi că-l iubești pe Isaac. Știi ce ai face de dragul copilului tău și înțelegi că asemeni aș face și eu pentru tine”.
Atunci Avraam și-a eliberat fiul, iar când a privit în tufișuri, a zărit un berbec ce-și încurcase coarnele în crengi. Împreună, cei doi au adus jertfă berbecul care fusese trimis să-i ia locul lui Isaac. De atunci i-au zis acelui loc „Dumnezeu poartă de grijă”.
— De ce trebuiau să jertfească ceva?
— Era un simbol, explică bunica. Al unui inocent murind în locul altcuiva – cel mai măreț gest înfăptuit din iubire. Alegerea de-a muri pentru ca altcineva să nu moară.
— Poveștile tale sunt pline de simboluri, nu?
— Fiecare poveste bună conține un sacrificiu, spune Bunica.
— Nu crezi că asta contrazice conceptul „să nu aplicăm standarde anglo-saxone poveștilor autohtone”?
— Ba da, spune ea, dar eu n-am zis niciodată așa ceva. Tu ai zis-o.
Cineva îmi rostește numele. O voce joasă, tărăgănată. Cineva mă
zgâlțâie de umăr și-mi dă părul la o parte de pe obraz.
