— Cineva o să moară, șoptesc eu.
Alice oftează și-și sprijină capul de spătarul canapelei.
— Poate, spune ea încet.
Rămânem în poziția asta până la finalul ședinței și îmi dau seama: ne-am dat bătute amândouă.
Când mă ridic să plec, Alice mă prinde de braț.
— O să vii joi.
E ceva între o întrebare și-o afirmație.
— Probabil, e tot ce reușesc să-i răspund.
Pentru tot restul zilei și în miercurea ce urmează îl sun pe Beau din jumătate în jumătate de oră, dar nu reușesc să-l prind pe telefonul lui cu cartelă. Îmi petrec timpul umblând de colo colo prin camera lui Megan, plimbându-mă apatică prin pădure, chinuindu-mă să fac conversație cu doamna Phillips la cină și conducând până la Beau acasă ca să stau în camera care ar trebui să fie a lui.
E aproape de miezul nopții și zac în pat, când telefonul începe să-mi vibreze lângă ureche.
— Alo? răspund, dezmeticindu-mă pe loc.
— Natalie!
Beau îmi rostește numele ca pe un suspin de ușurare.
— Slavă Bunicii! zic eu.
— Mi-a fost dor de tine, spune el. M-am gândit că poate…
Nu-și termină propoziția, dar știu ce voia să spună.
— Nu, încă nu.
Încă n-a sosit momentul în care ne vom vedea pentru ultima oară.
— Pot să vin la tine? întreabă el.
— La Megan?
— Nu pot să stau acasă în clipa asta.
Întorc situația pe toate părțile. Nu vreau să dau dovadă de lipsă de respect față de familia lui Megan, dar, mai important de-atât, nu vreau să pierd nicio clipă pe care o pot petrece cu Beau.
— Parchează în josul străzii și vino la intrarea din spate.
— Ajung imediat.
— Poți să rămâi la telefon? Pentru orice eventualitate? întreb eu.
— Da, spune el. Putem să facem asta.
Nu închid până nu îl văd stând în fața mea, de cealaltă parte a ușii de sticlă, cu telefonul la ureche și cu zâmbetul acela al lui, făcându-mi cu mâna. Îmi arunc mobilul pe un scaun și deschid ușa, trăgându-l în brațele mele. Își lipește nasul de obrazul meu.
— Ai venit.
El mă întoarce, lipindu-mă cu spatele de ușa pe jumătate deschisă și degetele lui poposesc pe talia pantalonilor mei scurți.
— Am venit.
Mă privește intens prin întuneric și simt cum fiecare părticică pe care o ating ochii lui se încălzește.
— Crezi că dacă am avea mai mult timp am înceta să ne mai simțim așa?
— Depinde, murmură el.
— De?
— De felul în care ne simțim.
Înainte să-i pot răspunde, veioza de lângă pat se stinge și cearșafurile se înalță în jurul unui trup care mai devreme nu era acolo.
— Dumnezeule! icnesc eu, apoi îmi apăs palma pe gură.
Beau se uită peste umăr la persoana care sforăie ușor în pat: Cealaltă Megan.
— Haide, mimează el din buze, trăgându-mă afară și închizând ușa.
Ieșim în patio, refugiindu-ne lângă șezlongurile de lemn și măsuța la care eu și Megan stăteam în diminețile de sâmbătă, bând cafea și mâncând cereale pline de zahăr ca să ne tratăm de ușoarele mahmureli.
