red.).
— Ca să fiu mai precisă, te miști printr-o gaură de vierme care străbate spirala temporală și care permite versiunii tale din acest moment anume să se deplaseze către un alt moment.
— Și asta e posibil.
Alice își bălăbănește capul.
— Oppenheimer – îl știi, e tipul cu bomba atomică – a demonstrat că găurile negre sunt posibile din punct de vedere fizic.
— Stai așa, e tipul cu „am devenit Moartea”?
— El însuși, deși de fapt ăsta era un citat din Bhavad Gita34. În fine, Einstein părea să creadă că găurile de vierme sunt un alt pas logic. Dar tot el a avansat ipoteza că o gaură de vierme nu poate rezista mult înainte să se prăbușească.
Mă aplec în față.
— Crezi că în Union, Kentucky, există o gaura de vierme?
— Sigur că nu, spune ea. Dacă ar fi așa, ne-am pomeni călătorind cu toții în timp. Cred că există o gaură de vierme… în tine.
Probabil am rămas cu gura căscată. Ideea ca o fata de optsprezece ani care se teme de întuneric ar putea adăposti în ea o gaură în timp e aproape nostimă. Acel gen de umor care te face să plângi sub duș.
— Gândește-te, adaugă Alice grăbită.
Entuziasmul ei subit e într-un contrast total cu nefericirea care îmi roade stomacul. Îmi imaginez un rotocol de buruieni uscate alunecând prin cavitatea mea toracică, apoi fiind absorbit de forța de atracție a găurii negre dinăuntrul meu și plonjând în întuneric.
— Dacă tot timpul este simultan – și trecerea lui e o iluzie –, atunci poate că oamenii ca noi au găuri de vierme chiar în conștiința lor.
Celelalte momente există tot timpul și o anomalie a percepției noastre ne permite să interacționăm cu ele, ceea ce e logic, dat fiind că totul a început într-o stare de vis. Imediat ce conștiința ta încetează să mai călătorească, încearcă să revină acolo unde ar trebui să se afle în fluxul firesc al timpului tău. Încearcă să se trezească și să perceapă timpul așa cum trebuie s-o facă un creier uman, în manieră liniară. Chiar dacă ai putea găsi timpul precis în care se ascunde Bunica, mă îndoiesc c-ai reuși să rămâi acolo. Cred că Închiderea este locul în care percepția devine 34 Text sacru venerat de hinduși, care face parte din epopeea Mahabharata.
fixă și începe să parcurgă evenimentele vieții tale așa cum ar trebui: numai înainte în ritm constant.
— Dar trebuie să existe o cale. Dacă Bunica poate.
— Teoretic există, spune Alice. Nu știu dac-am nimerit-o. Dar presupunând că da, sunt în continuare convinsă că hipnoterapia e cheia.
Cea mai bună șansă a noastră este să identificăm trauma aceea și s-o folosim ca să stimulăm activitatea cerebrală generatoare de viziuni, adică de deplasări în timp.
— Și cum rămâne eu Beau? întreb eu. Unde e locul lui în teoria ta? E
și el o gaură de vierme?
— Ei, asta-i chestia care nu se potrivește.
Alice se ridică și se apropie cu greutate de tabla înghesuită între rafturile cu cărți. Desenează o linie, apoi începe să schițeze ramuri care pornesc din ea, până arată ca un copac pieziș.
— Aceasta e o teorie cu totul diferită despre timp, ceea ce eu numesc „teoria lumilor multiple”. În acest caz, pentru fiecare decizie sau acțiune există alternative. Realități paralele. Această teorie îi permite Unionului nostru să coexiste cu al lui Beau, diviziunea fiind creată la un moment dat de una sau mai multe decizii.
Alice încercuiește ultimele două ramuri pe care le-a desenat:
— Ipotetic, până și cea mai măruntă decizie poate avea două
rezultate diferite.
Stomacul mi se strânge și umerii mi se încordează.
— De exemplu, părinții mei ar fi putut decide să nu mă adopte.
Alice închide gura.
— Sau mama ta naturală ar fi putut decide să te păstreze. Sau poate în lumea lui Beau cineva îi oferă mamei tale un alt serviciu și tu trăiești în Tombuctu. Poate fi orice, Natalie. N-ai de unde ști dacă punctul de ruptură al celor două lumi nu a apărut pentru c-ai apăsat o dată în plus pe butonul de snooze. Ideea e că aceste două teorii nu mi se par chiar compatibile. Încă ne scapă ceva important.
— Nu pot fi adevărate ambele? Adică, dacă timpul e o spirală
enormă cu un miliard de brațe?
— N-am idee. Nu știu dacă crezi, dar mi-am petrecut o grămadă de vreme studiind călătoria în timp. Am dat câteva telefoane unor presupuși experți, însă, să fim realiste: probabil în clipa asta noi două
știm mai multe decât ei. Ei operează cu teorii pe baze matematice, fără o parte experimentală.
— Și noi urmăm firele de lumină argintie și instinctul tău.
Îmi îngrop fața în palme și-mi înfig zdravăn degetele în păr.
— Nici nu-mi pasă. Nu trebuie să înțeleg cum funcționează sau de ce. Trebuie numai s-o găsesc pe Bunica și să-mi dau seama cum să-l salvez pe Matt sau pe oricine o fi în pericol, și nu suntem mai aproape de asta decât eram săptămâna trecută.
Închid ochii și rămân așa până sunt sigură că n-o să izbucnesc în lacrimi, apoi o privesc din nou pe Alice. S-a așezat din nou pe scaunul ei, cu gura crispată și o cută între sprâncene. Se apleacă în față și își pune cu stângăcie mâinile peste ale mele. După câteva secunde, îmi dă drumul și vine să se așeze lângă mine.
— O să încercăm în continuare.
