— Mă rog, asta-i versiunea scurtă și nu s-a exprimat chiar așa, dar da, spune Rachel. Mi-a povestit în noaptea petrecerii de ziua lui. Sau mai bine zis, a doua zi dimineață.
Mă privește și eu îmi înăbuș un geamăt.
— A început să bea mai mult după ce v-ați despărțit și cred că
situația i-a scăpat de sub control. În ultima vreme nu era în stare să ia o gură de băutură fără să termine toată sticla.
Clatin din cap nevenindu-mi să cred și mă reazem de castelul gonflabil.
— Și eu cum de n-am știut asta?
Ea ridică din umeri.
— Nimeni n-a știut. Am crezut că o făcea ca să se distreze, ca noi ceilalți. Mi-a povestit toate astea pentru că era să ne-o punem și el de-abia-și aducea aminte toată faza. Chiar i-a fost rușine. Nu era prima dată
când i se rupea de tot firul și știa că se poartă ca un cretin când bea.
Numai că nu-și dăduse seama cum să facă să se lase.
— Doamne!
— Mda, zice Rachel. Deși nu știe nici jumătate din poveste.
Nu știe cum a refuzat Celălalt Matt să bea în noaptea petrecerii nefaste și cum s-a încordat Beau când am pomenit despre băutură.
„Nu. N-ar trebui”, a zis el.
Nu știe că după ce m-am certat cu Matt lângă mașina lui, Beau l-a smuls de lângă mine și l-a aruncat în stradă.
Și în dimineața aceea la spital, când Beau stătea la distanță de Joyce și Raymond Kincaid, Joyce avea un rictus plin de ură, de parcă l-ar fi învinovățit pe el pentru accident. Afirmația Celeilalte Megan cum că da, de fapt Joyce chiar îl învinovățea pe Beau. Nu pentru accident. Ci pentru băutură în general.
Totul se leagă. Poate că în lumea noastră Matt a devenit alcoolic abia de curând, dar în lumea lui Beau era deja. Un băiat de aur predispus la dependență indiferent de circumstanțe.
— Te simți bine? întreabă Rachel punându-mi mâna pe umăr.
Atunci îmi dau seama ce amețită mă simt. Rachel mă ține în timp ce mă las să alunec de-a lungul castelului gonflabil până ajung să stau pe jos.
— N-a fost vina mea, spun eu.
— Nu, n-a fost.
— Plouă.
— Chiar ești un geniu.
Dar abia aud vocea lui Rachel. Îmi distrage atenția umbra vagă a unei persoane care trece prin spatele ei.
Rachel se întoarce să vadă la ce mă uit, apoi mă privește din nou nedumerită. Habar n-are că tocmai am văzut o versiune blondă a ei hoinărind de una singură prin parcul de distracții. Cealaltă lume a revenit, e la o aruncătură de băț. E ca la spital, când am văzut cele două
versiuni ale lui Joyce. E ca și cum cele două ar intra în coliziune, ricoșând una dintr-alta, uneori suprapunându-se și alteori fiind separate de o distanță de netrecut.
— Trebuie să ajung undeva, îi zic lui Rachel. Poți să găsești pe cineva să te ducă acasă?
— Mă rog, toată lumea mă tratează ce pe-o leproasă de când cu Matt, dar sigur, cred că pot să înghit să mă urc în mașina cuiva care îmi zâmbește în față și mă bârfește pe la spate.
— Îmi pare rău, spun eu. E important.
Ea oftează.
— Bine, Brown. Da’-mi rămâi datoare!
— Da? Adică am venit să te iau de-acasă, te-am adus aici și tot eu îți rămân datoare?
— Practic da.
O îmbrățișez și Rachel se crispează o clipă, apoi mă strânge și ea în brațe.
— Mulțumesc pentru tot, îi spun eu.
— Cum zici tu.
Conduc până la Beau acasă pe aleea acoperită cu pietriș din spatele hambarului familiei Kincaid, aproape orbită de ploaie, deși ștergătoarele de parbriz se agită neostenite. Ies din mașină pe fundalul unui tunet și cercetez căsuța și curtea din fața mea.
Nu e locuința lui Beau, ci proprietatea rămasă neîchiriată, cu ferestrele sparte și gazonul netuns. Intru și colind pe coridoarele umede până în camera goală care ar trebui să-i aparțină. Mă așez în colțul unde ar trebui să fie patul și încerc din răsputeri să ajung la el, strigându-l pe nume și imaginându-mi că stomacul mi se ridică și cade ca și cum aș
pluti pe niște valuri imense.
Nu-l simt. Nu-i aici, nici măcar într-un alt aici.
