Telefonul începe să-mi sune în mână și sunt cât pe ce să-l scap în timp ce răspund la el, așa că văd numele de pe ecran abia în ultima clipă.
— Rachel?!
— Bună și ție, zice Rachel, aparent indignată că sunt așa de surprinsă.
Oftez.
— Există vreun motiv pentru care mă suni, Rachel?
Ea dă drumul unul oftat și mai lung.
— Uite, îmi pare rău pentru ceea ce s-a petrecut între mine și Matt.
Era beat și cred c-am fost… curioasă.
— E în ordine, zic eu tăios. Asta-i tot?
— Doamne, Natalie, încerc să-mi cer scuze!
— N-ai de ce.
Mânia din vocea mea face ca vorbele mele să nu fie prea convingătoare, deși chiar nu știu de ce mai sunt supărată.
— Bine, cum zici tu, spune Rachel. Te-am sunat fiindcă voiam să
știu dacă vrei să mergem împreună la Frenezie în seara asta.
— De ce? întreb eu sincer nedumerită.
— Fiindcă nimeni altcineva nu înțelege, spune ea pătimașă. Pentru că nu vreau să mai petrec o singură secundă ascultând-o pe Molly Haines smiorcăindu-se de parcă l-ar fi cunoscut. Nici nu voiam să merg în seara asta, dar acum, dacă-i pentru Matty… m-am gândit că… dacă ai merge și tu…
Se oprește și sunt atât de surprinsă, încât nu știu ce să-i răspund.
— Alo?
— OK, zic eu.
— OK ce?
— Putem merge împreună. Nu prea pricep de ce, dar fie.
— Bun, zice ea. Poți să vii să mă iei pe la nouă. Nu vreau să stau acolo toată noaptea.
— Uau, pe bune? Mersi mult!
— Și oamenii zic că eu sunt aia afurisită, îmi aruncă ea.
Rachel locuiește într-un parc de rulote aflat dincolo de cartierul de neam prost unde stă Derek Dillhorn; ca și cum arhitecții orașului s-ar fi gândit că e o idee bună să le reamintească celor săraci că sunt săraci și celor bogați că sunt bogați. Aici costul vieții e ieftin, un adevărat chilipir.
Locuința lui Rachel este una dintre cele mai drăguțe, cu un gazon îngrijit de care e probabil responsabilă, dat fiind că mama și sora ei lucrează în tura de noapte și-și petrec mai toată zilele dormind.
Când eram mici ne plăcea să organizăm petreceri în pijamale aici, sub supravegherea surorii ei Janelle, pentru că nu existau reguli. Când am mai crescut însă, invitațiile la Rachel acasă au încetat să mai apară și au trecut secole de când n-am mai fost pe-aici.
Mă așteaptă afară, un alt lucru pe care obișnuia să-l facă atunci când veneam pe la ea, ca să se asigure că nimeni nu ciocănea și nu suna când dormea doamna Hanson. Privind-o cum se apropie de mașină, simt împunsătura regretului. Nu pentru c-aș compătimi-o – nu-i cazul –, dar îmi amintesc toate motivele pentru care țin la ea. Toate motivele pentru care am fost prietene. O fi o ticăloasă, dar e una sinceră, cu o inimă mare.
E o luptătoare, ținându-și familia unită și străduindu-se să termine
liceul, deși încă de la zece ani doamna Hanson îi tot spune că e suficient de drăguță încât să n-aibă nevoie de carte.
— Nu m-am gândit niciodată c-o să văd o fată de la Ivy League în fața casei mele, spune Rachel instalându-se pe scaunul de lângă șofer.
Deci ce te-a făcut să rămâi în fundul ăsta de lume pentru tot restul verii?
— Chestii, zic eu.
— Pare important, spune ea trecându-și mâinile prin păr.
Tăcem amândouă în timp ce ieșim din parcul de rulote îndreptându-ne către liceu. Mai avem zece minute, când Rachel privește pe geam.
— Trage pe dreapta! zice ea agitată.
— Ce? De ce?
— Aici e! Memorialul!
— Memorialul? zic eu cercetând din priviri marginea drumului care duce către intersecție. Pentru Matt? Dar n-a murit!
— Altar, loc de veghe, zi-i cum vrei, dar trage pe dreapta!
