mor și râd. Deodată izbucnesc în hohote isterice și Bunica râde și ea și ne legănăm amândouă pe podeaua dormitorului, cu lacrimi de râs șiroindu-ne pe obraji și cu mucii curgându-ne.

Ea își recapătă prima calmul, scrâșnind din dinți, zâmbind cu hotărâre și dând din cap spre mine.

— Poți să faci asta. Știu. Am fost mamă purtătoare de două ori pentru Jack și pentru soțul lui.

Când mă vede surprinsă, îmi face dramatic cu ochiul:

— Putem orice.

Încuviințez din cap pentru că nu pot vorbi. Sunt nespus de serioasă

acum, dar inima îmi e ușoară ca un balon, ca și cum, odată alegerea

făcută, povara spaimei ar fi dispărut, lăsând în loc numai lumină și căldură, un dar pentru băiatul pe care-l iubesc. Mă ridic și Bunica se ridică și ea și mă cuprinde într-o îmbrățișare strivitoare. Se retrage, dar mă apucă de brațe cu o forță surprinzătoare:

— Datorită ție, o lume nouă se va naște.

Îmi dă drumul și eu pornesc spre ușa dressingului, îmi pun palmele pe cadrul ei și mă opresc. Privesc înapoi și o văd stând dreaptă, cu mâinile împreunate în față și capul sus.

— Bunico, zic eu.

— Da, iubito, spune ea.

— Crezi… adică e posibil… să existe Dumnezeu?

Ea arborează acel zâmbet pe care mi-l amintesc din copilărie, cel misterios, care-i luminează ochii.

— Fetițo, cum crezi c-ar fi posibile toate astea dacă n-ar exista ceva care să vrea ca lucrurile astea să existe? Cineva a făcut o gaură în timp deasupra patului nostru pentru ca tu, norocoasă mică, să știi ce înseamnă să iubești. Cineva a smuls un copac din rădăcini și ne-a dat voie să ne uităm în jos și să decidem să cădem.

— Crezi că Dumnezeu mă iubește ca tine?

— Cred că El sau Ea sau Acela ne iubește așa cum îl iubim noi pe Beau. Cred că Dumnezeu ne iubește al naibii de tare, Natalie Cleary.

Ochii mi se împăienjenesc de lacrimi. Încuviințez, apoi mă întorc, intru în dressingul meu pentru ultima dată, mă strecor pe fereastră, sar în mlaștina albastră-verzuie a curții mele și urc în mașină. Înainte să

demarez văd silueta Bunicii în dressing, învăluită în lumină. Se apleacă

pe fereastră și-mi strigă tare și clar:

— O chema Bridget. Pe ishki a noastră o chema Bridget și ne-a iubit întotdeauna.

Bridget. Îi șoptesc numele de două ori, apoi îl adăpostesc în inima mea, alături de toți cei care sunt o parte din mine, toți oamenii pe care o versiune a mea i-a cunoscut deja și cei pe care, greu de crezut, o versiune a mea îi va întâlni într-o bună zi. Apoi iau mașina și mă îndrept spre intersecție și trag pentru ultima oară pe dreapta, cu fiecare părticică de piele înfiorându-mi-se. Dar, deși mi-e frică, nu intru în panică. Nu sunt amețită, în ciuda faptului că-mi simt pieptul și capul tot mai ușoare.

Stau, îmi spun în gând, stau până la sfârșit și la orice-o veni după el.

„Natalie, vreau să înțelegi ceva. Oricât de greu ți s-ar părea, nu trebuie să-ți fie frică să-ți urmezi calea. Mereu există noi lucruri de văzut și de simțit.”

32

Stau în mijlocul drumului, cu fața în direcția din care va veni mașina coșmarurilor mele, abătându-se scăpată de sub control dincolo de linia galbenă de demarcație. Deocamdată ploaia s-a domolit și noaptea e tăcută. De data asta, când mă gândesc la cântecul pe care l-a cântat Beau când ne-am întâlnit prima oară, mi-l amintesc – sau cel puțin o măsură – și iau timpul de mână, trimițându-l să se desfășoare înapoi prin mine, fără să am nevoie de mai mult de-o smucitură blândă.

Noaptea devine zi și ziua devine noapte în străfulgerări ca de stroboscop. Mașinile trec pe lângă mine de-o parte și de alta ca niște pete neclare de culoare, făcând părul să-mi biciuie obrazul și scuturându-mi hainele până se usucă.

Nu știu cum îmi voi da seama că a sosit momentul, dar cred că voi ști.

Urmăresc câteva accidente în revers, până când zăresc o pată

cafenie în pârâu, o grămadă de metal strivit despăturindu-se la loc și urcând din nou pe drum, apoi depărtându-se de o camionetă neagră. O

las să treacă pe lângă mine, apoi nu mă mai concentrez asupra cântecului lui Beau și asupra roții timpului, ci las lumea să-și intre în ritmul firesc.

Nu văd nici mașina tatălui lui Beau, nici pe cea a mamei, dar un fior mi se furișează de-a lungul șirii spinării anunțându-mă – așa cum Bunica trebuie să fi știut când i-am spus despre Închiderea mea care se apropie – că este aceeași noapte. Simt cum însuși aerul nocturn e încărcat de așteptare, ca și cum pădurea tăcută și greierii amuțiți, presiunea atmosferică, norii fugari și stâncile străvechi și-ar ține răsuflarea, pregătindu-se să mă jelească.

La capătul tuturor acestor întâmplări, la sfârșitul lumii, stau pe o linie galbenă trasată cu vopsea și privesc cerul nopții, cercetând stelele.

— Ești acolo? șoptesc.

Nu simt nimic, doar răsuflarea caldă pe care noaptea și-o ține de când a apus Soarele, lumina blândă a Lunii, bubuitul îndepărtat ca o bătaie de inimă al Tunetului, limbile Focului și străfulgerarea Curcubeului și, deși niciuna dintre acestea nu este fața tatălui meu sau vocea mamei mele, știu cu certitudine că sunt copilul cuiva și sunt

iubită. Iar când farurile se ivesc de după curbă, în depărtare, știu că asta e de-ajuns.

Știu că e de-ajuns în timp ce privesc peste umăr și văd camioneta hurducăind din direcția opusă, descriind zig-zaguri nebunești între marginea șoselei și linia care desparte cele două sensuri.

Știu că e de-ajuns când înfrunt lumina orbitoare a farurilor ca să mă

uit în interiorul mașinii maronii și apoi pășesc în mijlocul benzii. Pentru că m-am regăsit în poveștile Bunicii și în inimile celor care m-au iubit.

Pășesc către sfârșit, îndreptându-mă către accidentul meu. În jur timpul se cutremură. Mi se împotrivește precum curentul unui râu, încercând să mă tragă înapoi în lumea mea. Găsesc o piatră pe drum și o iau în mână. Nu mai e foarte mult până să fiu smulsă de-aici, în mod cert nu suficient cât să pot să repet încercarea în cazul unui eșec. Am o singură șansă să fac o schimbare, așa că îmi înfig călcâiele în asfalt la fiecare pas și continui să avansez. Într-un fel, devin acea masă întunecată

și misterioasă din visele mele, înaintând către mine însămi.

Mă gândesc la albastrul plin de posibilități în care a căzut tata din povestea Bunicii. Și asta poate fi înspăimântător. Trebuie să cred în orice se afla în albastrul acela, să cred că în mâzga lui primordială se află un alt Beau, o altă Natalie, o altă vară care conține întregul timp, un timp când încetăm să ne întrebăm cine suntem și ne lăsăm savurați cu nesaț

de lume. Și, dacă de cealaltă parte nu există nici o altă Natalie, trebuie să

cred măcar cu persoana pe care o iubesc va avea o viață lungă și extraordinară. Lacrimile încep să-mi curgă. Iuțesc pasul.

La revedere. Soare! Noapte bună, Lună! Mulțumesc, Tunetule! Te iubesc, Focule! Adio, Curcubeule!

Și ție, mamă, care m-ai mângâiat când mă trezeam noaptea din coșmaruri, leoarcă de sudoare.

Și ție, tată, care m-ai luat pe după gât pe terasă, în timp ce priveai ceața, și mi-ai spus că vei fi întotdeauna gata să mă asculți.

Și ție, Matt, ai fost primul care m-a iubit.

Și ție, Megan, care m-ai iubit cel mai bine.

Și ție, Rachel, care m-ai iubit cu patimă.