— Nu trebuie să vă luați la bătaie sau să stricați prietenii din cauza asta.
Coco își încrucișează mâinile pe piept:
— Nu pricepi. Abby se schimbă, sau poate mă schimb eu. Oricum, sunt așa de sătulă de bârfoteca de la școala asta. Și pentru Jack e și mai rău, și nu, nu numai din cauza poveștii cu tine și cu Matt.
— Coco… tocmai le-ai spus mamei și tatei că vrei să rămâi la Ryle.
În ochii lui Coco sclipesc lacrimi, ceea ce i se întâmplă foarte rar.
Clatină din cap împiedicându-le să cadă.
— Jack, șoptește ea.
— Ești gata?
Mama apare la capătul holului bătând o dată din palme și Coco clatină discret din cap, aruncându-mi o privire care spune „să nu sufli o vorbă”.
— Stai să-mi iau bagajele de sus, mă bâlbâi eu, iar mama ne aruncă
o căutătură bănuitoare, apoi se întoarce în bucătărie.
O îmbrățișez strâns pe Coco.
— Locul tău e aici. Tu și Jack vă potriviți cu mine, îi șoptesc eu. Ar fi trebuit să-ți fiu alături… când vă întoarceți…
Ea încuviințează și eu mă uit din nou înspre Jack. Mama trece pe lângă el încolo și-ncoace, verificând orice ar fi putut uita. Decid să risc să-i sporesc suspiciunile și mă așez lângă el.
— Hei!
— Hei, murmură el.
Vorbesc în șoaptă.
— Mai știi când am fost cea mai nașpa persoană din lume?
Sprâncenele i se arcuiesc și se străduiește să nu zâmbească:
— Când a fost asta?
— Cel puțin toată vara, dar probabil de dinainte, zic eu.
El se uită în cele din urmă la mine și, deși obrajii lui au început să-și mai piardă rotunjimile după cei cincisprezece centimetri pe care i-a adăugat recent la înălțime, e negreșit versiunea mai deșirată a frățiorului meu. Dintre ei doi, Coco a fost mereu liderul categoric și mă surprinde să-l văd pe Jack cel caraghios și relaxat, care se lasă purtat de val, părând atât de matur și de amărât.
— Îmi pare rău, zic eu încet.
— Pentru ce?
Mă uit peste umăr și o văd pe mama intrând în spălătorie.
— Coco mi-a spus de ce te-ai bătut.
El își dă ochii peste cap cu un suspin de enervare și-și întinde gâtul să se uite după Coco.
— Jack, e în regulă. N-o să le zic mamei și tatei. Voiam numai să știi că… ești minunat și te iubesc și nu vreau să te încaieri din cauza mea și-mi pare rău că n-am prea fost prin preajmă și să știi că n-ai avut dreptate cu carburatorul, poftim.
Jack pufnește în râs.
— Ești ciudată.
— Ești sigur? Pentru că nimeni nu mi-a mai zis asta până acum.
— Și nu ești nașpa.
— Asemeni. Nici tu nu ești nașpa deloc.
Mă ridic să plec, dar în timp ce trec prin spatele canapelei, încerc o senzație vertiginoasă de ascensiune care mă face să mă îndoi de mijloc, iar când îmi revin, văd că Jack a dispărut. În casă e întuneric, ferestrele
dinspre terasă sunt de un albastru noptatic lucios, iar becul cu abajur sticlă colorată desenează un cerc auriu pe blatul mesei a bucătărie. Simt că mă legăn ușor, de parcă lumea s-ar învârti leneș în jurul meu.
Mama stă singură în capul mesei, cu fața îngropată în mâini și cu umerii zguduindu-se. Își ridică picioarele pe scaun și le prinde cu brațele, culcându-și fruntea pe genunchi. Pare tânără, mult mai tânără
chiar, sau parcă și-a vopsit părul.
O, Doamne, de ce plânge? Pentru cine plânge?
Nu vreau să fiu martoră la asta. Nu pot. Mă îndepărtez cu spatele împleticindu-mă până ajung în hol și mă reped în sus pe scări, iar timpul revine la normal chiar în clipa în care împing ușa camerei mele și dau peste Raider cel hidos privindu-mă cu ochiul neacoperit de petic.
Podeaua e goală, cu excepția cutiilor de carton stivuite în colț, dar eu am impresia că e prea înghesuită ca să respir.
