— Pentru că se întâmplă asta, țip eu. Așa ceva nu se întâmplă în fiecare zi, Bunico, sau cel puțin nu oricui. Trebuie să existe un motiv mai bun pentru care pot schimba lucrurile. De ce eu și Beau, dintre toți oamenii din lume? De ce căpătăm o a doua șansă? Ce ne face așa speciali?

— Poate nimic, spune Bunica. Poate norocul. Sau poate cineva crede că alegerea asta este un dar pe care îl vei aprecia.

— Sau poate pentru că lumea ar fi mai bună cu noi doi în ea, o contrazic eu, pentru că e o lume bolnavă și când suntem împreună e mai puțin bolnavă. Poate pentru că suntem conectați sau ne potrivim sau suntem cuplul perfect și, dacă timpul e cu adevărat plat, poate că a văzut toate astea. Poate că, chiar dacă Beau a murit, timpul a văzut fiecare lume posibilă în care ne-am fi putut iubi și asta a fost aproape ca și cum ne-am fi iubit. Pentru că ne-am fi putut iubi oriunde, în orice lume, și poate putem schimba lucrurile tocmai pentru că între noi este ceva suficient de puternic ca să pătrundă în fiecare ramificație a timpului.

Poate că iubirea noastră nu putea muri, chiar când noi am murit. Ceva ne trage unul spre altul, Bunico. Ceva l-a readus din morți și l-a purtat până la mine. Chiar dacă mă întorc în noaptea accidentului și mor, de ce ar fi moartea și timpul mai puternice de data asta? Trebuie să însemne ceva. Trebuie să însemne că avem un viitor.

— Poate că există altă cale, Natalie. Dar n-o să-ți promit ceva ce nu-ți pot oferi.

Vocea-i e încordată și în ea se simte tremurul lacrimilor, o vibrație ca a unei pelicule de apă chiar înainte să se reverse peste buza paharului.

— N-o să-ți spun că vei avea un viitor alături de Beau pentru că nu am certitudinea asta. N-o să fi eu aia care să-ți spună că poți avea totul, indiferent cât de tare îmi doresc ca Beau să primească o șansă de-a trăi.

Vreau să cred în viitorul acesta, Natalie, dar nu cred. Spui că tu l-ai văzut? Ei bine, eu nu. Și chiar dacă reușești să creezi un viitor, cine poate garanta că vei fi chiar tu în el? Uită-te la noi! Suntem aceeași persoană, dar trăim vieți diferite. Dacă poți crea o lume cu tine și cu Beau, tot nu vei fi chiar tu, așa cum nu ești chiar eu.

Am senzația că mi-a pus o greutate pe piept.

— Atunci minte-mă, o implor. Pentru că o s-o fac oricum și vreau să-mi spui că totul va fi bine. Am nevoie să mă minți.

Gura i se arcuiește într-un surâs și lacrimile scapă și i se preling pe obraji.

— Nu-i o minciună, șoptește ea. Totul va fi bine.

Închid ochii strivindu-mi lacrimile între pleoape și poveștile Bunicii îmi străfulgeră prin minte ca un curent electric întrețesut prin viața mea, ca pânza Bunicii Păianjen și dârele de lumină ale lui Alice, călăuzindu-mă și învățându-mă tot ce știu despre dragoste. Dar țesătura este dureroasă, de parcă mi s-ar întinde prin vene, viața pe care vreau s-o trăiesc pulsând alături de cea pe care vreau să i-o ofer lui Beau. Lucrurile pe care vreau să i le aștern în fața ochilor, să i le pun în mâini și să i le cânt la ureche și toate locurile unde vreau să ajungă și miile de apusuri aurii pe veranda încălzită de soare.

— Am văzut, spun eu cu glas răgușit. Am văzut cum o să fie.

Cum ne-am fi potrivit, ce am fi construit între noi.

— Am fost acolo. Ce să fac cu asta?

— Draga mea copilă, spune Bunica, dându-mi la o parte din ochi o șuviță udă de lacrimi. Poate că eu n-am văzut asta, dar a fost întotdeauna în inima mea. Îți porți speranța cu tine până la sfârșit, așa cum fac și eu.

Îi cercetez chipul căutând să înțeleg ce vrea să spună și ea își apasă

palma pe buze și privește în podea. Când vorbește din nou, vocea ei e răgușită și aspră.

— Sunt pe moarte.

A fost un fel de scâncet și îi ia o secundă să-și regăsească glasul.

— Acum nu mai e vorba de mine. E vorba despre tine și despre ceea ce-ți dorești tu.

— Pe moarte? De ce? reușesc să întreb șoptit.

Ea închide ochii.

— N-o să-ți spun asta. Nu vreau să-ți stric surpriza sau să-ți produc vreo spaimă. Fiecare moare, scumpo, iar tu la optsprezece ani, știi deja asta.

— Și până și lui Isus i-a fost frică de moarte, îi reamintesc.

— Așa e.

— Nu poți să-mi spui nimic? Să-mi dai vreun indiciu?

Ea își împreunează mâinile ca să nu-i mai tremure.

— Pot să-ți spun că durerea pe care ți-o va provoca viața merită

îndurată. Că dacă vei trăi, viața ta va fi plină de tot atâta iubire cât întuneric și că pentru fiecare clipă de suferință vei avea parte de una de bucurie. Singurul lucru pe care nu-l vei mai simți e ceea ce simți acum pentru Beau, dar asta nu-ți va face viața mai puțin demnă de-a fi trăită.

Însă o viață demnă de trăit nu e un factor când vine vorba să ne simțim vii sau iubiți. Ai de ales între a te bucura de darul imposibil și lipsit de garanții care e viața și a îl oferi altcuiva. Te poți folosi de iubirea ta ca să

refaci lumea. Fie că i-o oferi lui Beau sau o păstrezi, lumea va continua să fie cumplită și frumoasă în același timp, Natalie.

M-am temut atât de tare de acele lucruri teribile, de faptul că totul se va destrăma înainte să aflu cine sunt sau înainte să-mi fi găsit locul.

Dar sunt aici, la capătul timpului, privindu-mă, și ea n-a fost niciodată

cu adevărat singură. Simt un soi de ușurare dureroasă văzând o versiune a mea care deja a trăit și aflând că toate spaimele mele nu s-au îndeplinit. Încă mai vreau să experimentez totul eu însămi, să ajung la finalul lumii mele și să dispar în tăcere, dar, de fapt, n-am de ales cu adevărat. Nu știu sigur ce se va întâmpla când voi reveni în noaptea accidentului, dar știu că mă voi întoarce acolo. Nu pentru că pe Beau îl așteaptă un viitor frumos sau pentru că al meu e neînsemnat, ci pentru că a iubi înseamnă a dărui lumea, iar a fi iubit înseamnă a avea întreaga lume de oferit.

— Cât timp mai am? întreb.

— Ore, răspunde ea. Minute. Nu știu, Natalie. Nu prea mult.

— Mi-e frică.

Ea mă îmbrățișează și-mi îndepărtează părul de pe obraz așa cum a făcut mama de un milion de ori. Mama! Ultimul lucru pe care l-am spus a fost: „Eu n-am mamă!” Sunt atâta lucruri pe care ar trebui să le fac.

Să-mi văd părinții, pe Jack și pe Coco. Să îi spun mamei să nu mai lase vinovăția s-o apese și să-i promit c-o să îndrept totul. Să îmi iau rămas-bun de la Megan și să-i spun cât o iubesc. Să îi alin pe părinții lui Matt, care-și vor primi fiul înapoi dacă o să reușesc. Să-i mulțumesc lui Rachel pentru felul ei brutal de-a mă iubi, suficient de brutal cât să mă urască

pentru că o lăsam în urmă.

Și să-l îmbrățișez pe Beau. Să mă asigur că înțelege cât de mult îl iubesc. Că știe cât de bun și blând și tandru este. Cum îi face pe oameni să se simtă iubiți și în siguranță și cât de luminoasă e lumea datorită

lucrurilor pe care le are de oferit. Ce om bun e și ce viață merită, în ciuda celei de care a avut parte până acum.

Dar n-am timp să spun aceste ultime cuvinte. Nu pot să risc. E

singura mea șansă. N-o să am prilejul să-i spun că dacă aș fi avut de ales, l-aș fi iubit până-n clipa morții mele.

Cred că chiar îl voi iubi până în clipa morții mele. Trebuie să cred că

lumea va prelua lucrurile de unde le-am lăsat eu. Trebuie să cred că, indiferent dacă voi fi sau nu la sfârșitul lumii alături de Beau, iubirea e mai mare decât moartea.

— Și mie mi-e frică, îmi șoptește Bunica la ureche. Dar suntem curajoase, fata mea.

Râsul mi se îneacă în lacrimi. Mai am câteva minute până când o să