fie prizonier în trecutul meu.
Beau nu apare la cină. Apelurile mele nu ajung la el și nu vine nici să mă ia la studio, așa că zac în pat și-mi fac griji. Ca totul să fie pe cât de rău se poate, Joyce Kincaid îmi trimite o fotografie cu Matt pe patul de spital și vreme de o milisecundă cred că mă anunță că s-a trezit, apoi văd mesajul: „M-am gândit că ți-e dor de el.”
Nu-mi e. Poate ar trebui, dar imaginea pielii palide a lui Matt, a tuburilor care-i ies din nas și a vânătăii de la tâmplă nu mă alină deloc.
Ori de câte ori închid ochii, imaginea îmi răsare în față, până când, în ciuda oboselii, mă dau jos din pat și încep să umblu de colo colo.
Nu-mi place să conduc noaptea, probabil din cauza coșmarului și a convingerii de nezdruncinat că pe bancheta din spate stă ascuns un criminal, dar scrâșnesc din dinți și decid să mă duc oricum la NKU.
Străbat clădirea întunecată până în studioul nostru și îmi fac repede încălzirea, chinuindu-mă să surprind sunetul degetelor lui Beau atingând clapele pianului. E aici. Știu că-i aici. Aproape că-l simt. Închid ochii și încerc să-i surprind mirosul, vibrația vocii, linia umerilor.
Dar nu pot. E aici, dar suntem fiecare în lumea lui și e atât de nefiresc – și mă tem atât de tare c-ar putea fi permanent –, încât nu mai suport să stau aici și plec spre casă, cu inima bubuindu-mi ca un picamer și respirând sacadat tot drumul.
Joi îi povestesc lui Alice despre dispariția lui Beau și nu reușesc să
obțin decât unul dintre „hmm”-urile ei enervante.
— Hmm și mai ce? insist eu.
Ea ridică din umeri.
— Sincer, nu-mi vine să spun prea multe. Ar trebui să vedem dacă
lucrurile nu se rezolvă de la sine înainte să ne panicăm.
Dar știu ce anume nu spune. Dacă am avut Închiderea? Dacă Beau a avut Închiderea?
Vine ziua de vineri, când mama și tata umplu dubița pe care au închiriat-o. Nu ne-a mai rămas decât să ne luăm rămas bun înainte să mă
duc să mă instalez în fosta cameră a lui Megan. Mama și tata vor să mă
conducă, să discute cu părinții lui Megan și să se asigure că am tot ce-mi trebuie, dar Jack și Coco hotărăsc să rămână acasă și să-i aștepte, așa că îi îmbrățișez de rămas-bun în bucătărie.
Gus scâncește întruna stresat din cauza agitației împachetatului, un semn sigur că urmează să fie lăsat la o pensiune pentru căței.
Îngenunchez și-mi atârn brațele de gâtul lui ca un trunchi de copac, îngropându-mi obrazul în blana lui.
— Fii cuminte, îi zic eu, apoi mă ridic să-mi iau rămas-bun de la gemeni.
— Ține-mă la curent, OK? zice Coco. Despre Matt și despre restul.
— Da, zic eu. Deși, ca să fin cinstiți, probabil o să afli mai multe de la Abby.
Coco privește în alta parte și-mi dau seama că ceva nu e în ordine.
Mă uit în jur ca să mă asigur că nici mama, nici tata nu ascultă, apoi o iau pe Coco de cot și o trag după mine pe hol.
— Ce s-a întâmplat? Nu i-a plăcut lui Abby parfumul? Probabil ar fi trebuit să-i cumpărăm sclipici comestibil de corp.
Coco oftează.
— N-are importanță.
— Coco, spune-mi!
— E o ticăloasă, bine? E îngrozitoare!
— Prietena ta cea mai bună?
Coco bate nerăbdătoare din picior.
— A… a zis niște chestii!
— Chestii?
— Niște chestii tâmpite, idioate.
— Coco, dacă te hărțuiește cineva…
— Nu era vorba despre mine, mă întrerupe ea, iar atunci încep să
pricep. A spus că tu ești de vină pentru accidentul lui Matt. Nici măcar nu crede asta, sunt sigură, dar o spunea în fața unor boboci, nu știu de ce, ca să-i impresioneze probabil.
Arunc o privire spre sufragerie, unde Jack stă tolănit pe canapea privind în gol.
— Și Jack tot de-aia s-a luat la bătaie?
Coco face semn că da. Încep să-mi joace pete prin fața ochilor și-mi apăs palmele pe pleoape.
