— Voiam să spun că s-ar putea ascunde în alt timp, explic eu.
Alice se ridică brusc, dă la o parte un teanc de cărți care-i stă în cale, își ia geanta și pornește către ușă.
— Unde te duci?
— A intervenit ceva, se răstește ea. Ne vedem joi la hipnoterapie, bine?
— Alice! strig eu în urma ei.
— Joi!
Telefonul îmi vibrează în buzunar și când îl scot văd numele lui Joyce pe ecran. Îmi stă inima-n loc, dar apoi deschid mesajul și nu e decât o fotografie a unui buchet de flori însoțit de un bilet din partea antrenorului și a doamnei Gibbons. „Ce drăguț!” îi răspund, înghițindu-mi ultimul val de spaimă. Fiecare mesaj ca ăsta este o nouă alarmă falsă
și mi se reamintește din nou că viața lui Matt e în joc și că eu nu sunt deloc mai aproape de momentul în care o să înțeleg ce se petrece.
Beau vine în noaptea aceea la mine mai tras la față ca oricând. Toată
ziua mi-am derulat în minte momentele petrecute cu el, numărând secundele rămase până când vom fi din nou împreună, dar văzându-l acum, după o noapte petrecută în camionetă și o zi lungă de muncă, îmi dau seama că aceste incursiuni îl storc de puteri. Are nevoie de odihnă.
— Ar trebui să facem pauză câteva nopți, îi propun.
— Bine, zice el întinzându-se să mă tragă în poală și stârnindu-mi ca un curent electric pe sub piele.
— Nu la asta mă refeream, zic eu privindu-i buzele întredeschise.
Mă sărută pe gât și simt cum respirația mi se precipită, dar îmi pun palmele pe pieptul lui.
— Beau, ai nevoie de somn. Și în cele din urmă tot va trebui să te duci acasă.
Nu asta vreau, dar lui asta îi trebuie.
El oftează, mă pune la loc pe banchetă lângă el și privește fix volanul.
— Știu, spune el trecându-și o mână peste buze și clătinând din cap.
Ai dreptate. Trebuie să mă duc acasă.
— O să-mi fie dor de tine, spun eu încet. Vrei să vii mâine la cină?
El își lasă capul să cadă pe tetieră și expiră zgomotos.
— Ce e? întreb eu.
— Probabil nu-i o idee bună. Părinții nu prea mă plac.
— Ai mei o să te placă.
Nu pot să le împărtășesc totul, dar pot să li-l prezint pe Beau. Vreau asta.
— Și ce te face să crezi c-or să mă placă?
— Faptul că te plac eu.
El râde încrețindu-și colțurile ochilor. Pentru o clipă, arată ca un băiețel.
— Ție-ți place de mine? îl tachinez eu ciupindu-l de braț.
Beau se uită în sus și-și petrece brațele pe după mijlocul meu, rezemându-mă de spătar și urcându-se peste mine.
— Tu ce crezi?
— Nu contează ce cred eu. Contează ce crezi tu.
— Nu prea mă pricep la vorbe, Natalie.
— Încearcă.
— Îți aduci aminte de noaptea de pe terenul de fotbal?
Fac semn că da.
— Acum te vreau mai mult decât atunci, și n-aș fi crezut că e posibil așa ceva.
— Mă placi.
— Te plac, spune el încet.
— Mă vrei, șoptesc eu.
