— Unde? întreb, deși deja știu răspunsul.

— Unde? repetă el nedumerit.

— Beau, unde? mă chinui să rostesc.

El ridică din umeri.

— De fapt, în același loc unde s-a răsturnat Matt cu mașina.

30

Sar din pat, îmi înșfac tricoul de pe podea, mi-l trag la loc peste cap și mă răsucesc căutându-mi cizmele. Beau mă prinde de braț, dar mă

trag.

— Unde te duci? întreabă el în timp ce mă încalț. Vocea îmi tremură

și-mi șterg ochii cu mâna.

— Trebuie s-o găsesc pe Bunica.

— În clipa asta?

Fac semn că da și-mi șterg obrajii înlăcrimați, întorcându-mă spre ușă. Beau se dă jos din pat și-și ia și el tricoul.

— Vin cu tine.

— Nu! spun eu cu mai multă asprime decât am intenționat. Nu…

nu știu dacă o să vină când ești și tu prezent. Stai aici. Te rog, stai aici!

Nu pleca, bine? Stai aici și așteaptă-mă.

El mă privește un timp îndelungat.

— Bine.

Traversez camera către el și mă întind să-l sărut încă o dată înainte să plec. Mă retrag, mă duc la ușă, o deschid și-l privesc din nou pe Beau.

— Te iubesc, îi spun.

— Și eu te iubesc, Natalie Cleary, îmi răspunde el, apoi o iau la fugă

prin ploaie.

Știu unde trebuie să mă duc – care-i singurul loc unde există o șansă

s-o găsesc pe ea, adevărul, explicația destinelor noastre împletite –, dar trebuie să fac un ocol mai întâi. Urc în mașină și mă întorc în intersecția împodobită cu flori, ursuleți și bilețele. Las motorul pornit și ștergătoarele să se miște sacadat pe parbriz și alerg prin ploaie către memorial. Îmi e foarte greu să străpung cortina dintre lumi, dar când reușesc, dau peste aceleași cuvinte care mă bântuie: ODIHNEȘTE-TE ÎN

PACE, NATALIE LAYNE.

Mă desprind de această lume și ea dispare imediat, făcând să

reapară inscripția RUGAȚI-VĂ PENTRU MATT KINCAID #4 și stomacul meu să revină la locul lui. Caut alte lumi, dar, în ciuda atacului de panică ce se anunță, pereții care mă țin în loc sunt mai solizi ca oricând. Urlu de frustrare, încercând să împing cu mintea vălul din jurul meu și deodată timpul începe să se scurgă din nou îndărăt. Plutesc

înapoi în timp, soarele răsare și apune, iar mașinile gonesc pe lângă

mine cu spatele, atât de repede, că sunt cât pe ce să nu observ momentul în care semnul din fața mea se schimbă.

Cât pe ce.

Și totuși nu.

Memorialul lui Matt dispare, dar în locul lui e un altul: o cruce de lemn roasă de vreme, înfiptă în pământul umed. Pe ea e gravată o dată

de acum paisprezece ani și două cuvinte: BEAU WILKES.

Mă trag în spate îngrozită, încleștându-mi degetele peste gura deschisă în timp ce gâfâi și scâncesc. Apoi dispare. Noaptea și ploaia se prăbușesc din nou asupra mea și afișul lui Matt e la locul lui, dar eu încă

mă mai chinui să respir, plângând cu sughițuri în timp ce alerg către mașină.

Gonesc spre casă și-n mintea mea e o furtună. Trec pe lângă piatra de marcaj de la intrarea în cartier, cotesc pe strada noastră înfundată și parchez în fața casei mele.

Panoul de baschet e la locul lui. Obloanele sunt verzi. Sunt încă în lumea mea. Cobor din mașină și străbat curtea fără grabă, oprindu-mă

sub un copac și uitându-mă la fereastra dressingului meu.

Încerc să apuc timpul, să-l încolăcesc în jurul meu și să alunec prin el în trecut.

Cedează. Spre deosebire de încercarea de a străpunge bariera din ce în ce mai puternică dintre lumea lui Beau și-a mea, mi se pare mai ușor ca oricând să fac soarele să gonească în jurul Pământului, să-i privesc lumina scăldând peretele casei copilăriei mele până când zăresc o dubiță

închiriată, cu ușile din spate deschise. Soarele strălucește pe cer și familia mea trece în goană între casa, garaj și mașină, de vreo șase ori.

Continui să mă deplasez. Căzând mai departe prin timp.

Dubița a dispărut. Ploaia se ridică înapoi la ceruri, norii se risipesc, soarele răsare și apune. Mașinile se mișcă înainte și înapoi pe alee, dispărând dincolo de ieșirea de pe stradă și reapărând. Întrezăresc pentru o clipă camioneta lui Beau. Ne văd pe noi doi apropiindu-ne cu spatele de camionetă și întinzându-ne înăuntru împreună. Îl văd ridicându-se și trăgându-mă în sus odată cu el până când ajung cu spatele lipit de portiera mașinii. Mă privesc tropăind cu spatele și

apropiindu-mă de verandă și urcându-mă tot cu spatele pe acoperișul ei, iar de acolo pe fereastră.

Merg mai departe.

Atât de simplu e ce-am de făcut ca s-o găsesc pe Bunica. A fost simplu dintotdeauna și eu nu m-am prins.

Timpul continuă să gonească pe lângă mine în vreme ce traversez gazonul și mă cațăr pe acoperișul verandei, cu spinarea scăldată în lumina soarelui, a lunii, a soarelui. Cobor în dressing și mă văd gonind cu spatele între el și dormitor dezbrăcându-mă de dimineață și urcându-mă cu spatele în pat în timp ce noaptea revine.

Pătrund în dormitor cu inima bătându-mi nebunește și totul continuă să se miște în timp ce mă opresc lângă balansoar. Timpul continuă să treacă pe lângă mine, lumea se desfășoară ca un ghem, până

văd o versiune mai timpurie a mea îngenunchind în fața balansoarului și gura mi se usucă.