— Nu, mi-a zis ea cu sinceritate. Dar știu despre ce vorbești. Și eu simt la fel.
— Ceva nu e cum trebuie la lumea asta, am zis eu căscând.
Mă toropea somnul și mintea mea începea să dea glas unor gânduri numai pe jumătate formate, pe care nu le înțelegeam pe deplin.
— Suntem ostatici, Natalie, a zis Bunica.
— Ostatici?
— Trăim pe pământul nostru, dar nu ne va mai aparține nicicând.
Ne supunem unei guvernări care nu recunoaște că suntem mai multe națiuni – națiuni pe care le-au cumpărat de la oameni care nu aveau niciun drept asupra pământului. Suntem înconjurați de oameni care uită
că existăm, cu excepția momentelor când citesc despre declinul nostru în cărțile lor de istorie, ca și cum n-am fi încă aici, trăind sub ocupație, așteptând un sfârșit despre care știm, după cinci sute de ani, că nu va veni niciodată, încercând să descoperim cum să trăim nu într-o lume, ci în două. E o barieră între noi și tot ce ne înconjoară. Nu ne putem apropia suficient, oricât de mult ne străduim. Noi două simțim această
distanță în fiecare moment al fiecărei zile. Într-un fel suntem deja năluci.
Poveștile sunt firul care ne leagă de lumea care a existat înaintea noastră, o lume pe care n-o vom vedea niciodată, dar la care vom visa mereu.
— Ei, asta-i o perspectivă plină de optimism.
Ea a ridicat din umeri.
— Uneori cele mai frumoase momente din viața noastră sunt cele care ne-au durut cel mai tare. Nu le vedem așa cum au fost cu adevărat decât când ajungem la capăt și privim în urmă.
— În noaptea asta ești mai misterioasă ca de obicei.
— În noaptea asta mă simt mai bătrână ca de obicei, Natalie. Vârsta te face să te gândești.
— La ce?
După o pauză lungă, ea a răspuns:
— La regrete.
Privirea ei s-a încețoșat, îngândurată.
— Bunico?
— Mmm?
— O cunoști pe mama? am întrebat-o. Pe cea biologică, adică.
— Sigur că da, a zis ea. Îi cunosc pe toți cei pe care-i știi tu și o mulțime de oameni pe care nu-i știi.
Mi-am adunat curajul și-am întrebat-o.
— Și știi… de ce?
Bunica m-a privit fix, frecându-și bărbia.
— De ce te-a părăsit?
Am încuviințat din cap.
— Îi înțeleg decizia pe cât de bine și-o înțelege și ea, dar asemenea lucruri rareori sunt simple.
— Era tânără.
Bunica a dat din cap.
— Și săracă, a adăugat ea.
— Și nefericită.
— Foarte, a zis Bunica.
— O s-o întâlnesc vreodată? am întrebat eu. Se gândește la mine?
— Se gândește la tine în fiecare zi, m-a asigurat Bunica. Și într-o bună zi e foarte posibil s-o întâlnești.
— Dar nu poți fi sigură?
Bunica a ezitat, apoi a clătinat din cap.
— Viitorul e arareori sigur, Natalie. Tot ce avem e prezentul.
Dar prezentul meu e posibil să se fi terminat deja. E posibil ca el să
