Și ție, Bridget, care m-ai iubit dezinteresat.

Și ție, Beau, Beau Wilkes, care m-ai iubit până la sfârșit.

Mă opresc și luminile se năpustesc asupra mea. Se măresc. Sunt din ce în ce mai strălucitoare, până când devin un lac de un albastru limpede. O lume nouă, frumoasă, proaspăt desprinsă, la vederea căreia voi muri. Preț de un moment îmi imaginez silueta întunecată a unei bătrâne aduse de spate, zâmbind și ridicându-și mâna zbârcită. A fost acolo. Bunica pe care o cunosc eu a spus că n-a văzut viitorul meu și-al lui Beau, dar a fost acolo. A stat pe verandă și s-a uitat înăuntru prin fereastra casei noastre. Și poate că venise acolo ca să privească un trecut alături de Beau pe care îl pierduse deja, în timp ce eu stăteam acolo privind viitorul lui fără mine, alături de altcineva. Dar poate, poate totuși ea, acea versiune bătrână și cocoșată a mea, se întorsese acasă de la băcănie. Poate poposise pe veranda pe care soțul ei i-o construise, ostenită de greutatea sacoșei cu bere și cereale, când i se păruse că vede ceva familiar prin fereastră. Poate se oprise simțind un tremur în măruntaie fiindcă, pentru o clipă, ar fi putut jura că se văzuse pe sine, cu șaizeci de ani mai tânără, stând în sufragerie cu brațele în jurul iubirii vieții ei. Poate își ridicase mâna ca să spună „Sunt aici, după atâta vreme, încă mai sunt aici.”

Intenționasem să arunc piatra din mână pe capota mașinii, dar mi-e greu să mai văd. Timpul mă asaltează cu sălbăticie și mă lupt cu fiecare răsuflare să rămân aici.

Acum momentul ăsta e tot ce mi-a mai rămas din viață, nu mai am trecut și viitor. Acum a sosit clipa în care trebuie să aleg cum să trăiesc și acest acum se năruiește cu repeziciune. Las piatra să cadă și ridic brațele deasupra capului. „Sunt aici”, îmi spun. Poate asta va fi suficient ca să

anuleze totul, dar dacă nu… dacă nu, simt o tristețe împletită cu fericire.

— SUNT AICI.

Luminile devin tot mai mari. Apoi mă înghit, mă cuprind în brațele lor infinite și nu simt nimic.

Nimic, doar o căldură blândă.

Deși văd o sferă neagră răsărind în urma mașinii, dincolo de lumină, încercând să mă apuce și să mă tragă la locul meu înainte ca timpul să se închidă.

Deși aud scrâșnetul și bufnetul și chiar și icnetul scurt de dincolo de parbriz…

Deși aud portiera dată în lături și un gâfâit disperat.

Și la sfârșit, ultimul lucru pe care-l aud, vocea mamei mele.

— Nu-i nimeni aici. Jur c-am văzut o fată. Nu-i nimeni aici. Ea…

Și atunci dispar și în locul meu se naște o lume.

33

A fost odată o fată care s-a îndrăgostit de o nălucă. Atunci când privea prin el, vedea lumea așa cum ar fi trebuit să fie: caldă, abundentă, împovărată de viață și vibrând de tandrețe. Prin trupul băiatului vedea pânza timpului, ca și cum toate clipele – trecute sau viitoare, bune sau rele – se aliaseră ca să spună povestea lor de dragoste.

Îl iubea atât de tare pe băiatul-nălucă, încât credea că această iubire ar fi putut fi de-ajuns ca să repare tot ce era frânt. În ea. În el. În întreaga lume.

Și pentru că îl iubea astfel, a înțeles în cele din urmă cât era de iubită.

Știa c-ar fi făcut orice pentru băiatul-nălucă. S-ar fi înfășurat în jurul lui ca să-l protejeze. Ar fi sorbit tot întunericul din el și ar fi revărsat asupra lui toată lumina din ea. Ar fi reclădit întreaga lume pentru el.

Într-o bună zi, o voce i-a grăit de sus. Poate a fost o șoaptă discretă, purtată până la ea de un vânt blând. Unii spun că a fost bubuitul tunetului sau trosnetul firelor de iarbă vara. Alții o descriu ca fiind delicată ca bătaia aripilor unui fluture de noapte.

— Copila mea, a spus vocea. Sunt Eu, Dragostea, făuritoarea lumilor. Dacă vrei ca băiatul-nălucă să trăiască din nou, vino cu el în noaptea asta sub razele lunii și voi trimite Moartea la tine, ca să-ți dai viața în schimbul vieții lui.

Fata îl iubea atât de mult pe băiatul-nălucă, încât n-a avut decât o foarte mică șovăială. Când iubești, sunt puține lucruri de care te temi. Iar când ești iubit, nu ai a te teme de nimic. Așa că în noaptea aceea, fata și-a dus iubitul-nălucă în valea luminată de lună și a găsit cuțitul Morții așteptând-o. Era straniu că Moartea nu o urmărea, nu venise s-o ia și nici n-o înghițise cu totul.

În schimb, fata stătea scăldată în lumina stelelor, cu iarba mângâindu-i gleznele tandru, ca o răsuflare, simțind sub picioare bătaia blândă a inimii lumii și auzind cântecul de leagăn al greierilor. S-a uitat în ochii băiatului-nălucă și blândețea zâmbetului lui i-a umplut inima atât de brusc, încât a simțit-o că se frânge și și-a îndreptat cuțitul către piept.

Atunci cerurile s-au despicat.

Stelele au căzut ca o ploaie argintie.

Lumea s-a oprit în loc. Universul și-a ținut răsuflarea.

Vocea a răsunat din nou:

— Oprește-te! Pune jos cuțitul Morții! Ți-am văzut în suflet și știu că, de dragul meu, n-ai cruța nimic. Îmi cunoști fața. Recunoști iubirea ce ți-o port la fel de bine cum știi că-l iubești pe băiatul-nălucă. Știi ce ai face pentru el și înțelegi că pentru tine, preaiubita mea, voi drege întreaga lume.

Apoi lumina lunii a căzut și ea din ceruri, ca o perdea de un alb strălucitor care a curățat întreaga vale, lăsând lumea cufundată într-un întuneric perfect și într-o tăcere netulburată, așa cum fusese la începuturi, înaintea a toate. Și în întuneric, fata a căzut într-un somn fără

vise.

Când s-a trezit, soarele tocmai răsărea. Păsările cântau. Nu-și amintea nimic, nici noaptea trecută, nici nopțile de dinainte.

Era cea dintâi zi a vieții ei și când a privit povârnișul văii, a văzut un băiat care se uita la ea. I s-a părut cunoscut și totuși necunoscut, ca o persoană întrezărită vag, într-un vis.

— Mi-a fost dor de tine, s-a pomenit ea strigându-i, deși cum era posibil să-ți fie dor de cineva pe care nu-l cunoști?

A simțit pe dată în piept o durere ca o explozie imensă.

— Zi de zi, i-a răspuns el tandru. Tot timpul.

Și s-a apropiat de ea cu lumina dimineții strălucindu-i pe obraz. În păr și în ochi.

Document Outline

bookmark4

bookmark6

bookmark11

bookmark12

bookmark14

bookmark15

bookmark16

bookmark20

bookmark21

bookmark22

bookmark23