— Oriunde și oricând, spune el.
Mă privește ca atunci, în studioul de dans, când l-am întrebat ce-și dorește de la viață: serios, aproape trist, întind mâna și-i urmăresc contururile feței cu degetele, învățând-o pe de rost.
— Și eu te vreau, îi spun eu. Oriunde și oricând.
Pleoapele i se lasă, îmbrățișarea lui devine mai puternică, iar vocea lui coboară până la o șoaptă.
— Natalie.
— Ai nevoie de somn.
— Am nevoie de tine.
În mintea mea se poartă un scurt război, apoi fac una între acele alegeri care nu sunt de fapt alegeri.
— Hai înăuntru, spun eu.
Ieșim în grabă din mașină, lăsând-o parcată în stradă, și străbatem fundătura. Când ajungem pe verandă, umiditatea din aer ne-a acoperit deja cu o peliculă de sudoare. Urc prima și intru prin fereastra deschisă, apoi mă întorc. Nu-l văd pe Beau jos în curte, așa că probabil e deja pe balustradă. Aștept câteva clipe în tăcere, dar el nu apare pe acoperișul verandei.
— Beau? șoptesc eu în noapte, tulburând cântecul greierilor.
Ascult, dar nu primesc niciun răspuns. După cel mai lung minut din viața mea, cobor din nou pe acoperiș ca să văd de ce îi ia atât. Mă aplec peste margine și privesc curtea, dar nu văd nici urmă de Beau.
— Beau, șoptesc iarăși, ceva mai tare.
Niciun răspuns în afară de țipătul unei bufnițe.
Cobor pe balustrada verandei și sar în curte, măturând strada din priviri.
— Beau? repet și mai tare.
Inima mi-a luat-o razna. Ceva nu e în regulă.
Probabil a alunecat din nou în lumea lui.
Alerg pe stradă până în locul unde și-a lăsat camioneta, dar mașina a dispărut. Mă învârt pe loc, căutând una dintre acele schimbări fulgerătoare care au devenit pentru mine o normalitate.
— Beau, îl strig încă o dată. Beau!
Închid ochii și încerc să mă agăț de fragmentele de cântec ce-mi plutesc prin minte.
Nu simt nimic. Nu aud nimic.
— Au fost odată patru năluci, care locuiau în patru case aflate sub pământ, fiecare la o adâncime mai mare decât cea dinainte, a spus Bunica. Odată, o femeie dintr-un trib din vecinătate, al cărei tată murise, s-a culcat pe mormântul lui și a plâns vreme de patru zile. Dar în a patra zi a auzit o voce venind din pământ.
„Femeie care plângi, coboară la mine”, a zis vocea.
Așa că femeia a sărit în picioare și a urmat vocea nălucii tot mai jos și mai jos. Până a ajuns la o casă care se chema Frunze-de-cucută-în-spate. A intrat și, într-un colț, lângă foc, a zărit o bătrână. Bătrâna i-a spus: „Stai jos și mănâncă”, apoi i-a oferit femeii care plângea niște somon uscat.
Dar înainte ca femeia care plângea să poată lua mâncarea, altcineva și-a făcut apariția și a condus-o în următoarea casă, Viermi-pe-scoarță-pe-pământ. Aici a văzut o altă bătrână care ședea lângă un foc și semăna leit cu bătrâna din prima casă. Și aceasta i-a oferit de mâncare femeii care plângea și, din nou, înainte ca femeia s-o poată lua, s-a ivit o altă
călăuză și i-a spus: „Vino în casa Gura-din-pământ” și femeia a urmat-o.
La fel ca mai-nainte, a văzut o bătrână frigând carne pe foc. La fel ca mai-nainte, femeia care plângea a fost întreruptă de o altă călăuză
înainte să apuce să mănânce. „Vino în Locul-fără-întoarcere”, i-a zis călăuza și a condus-o în străfundurile pământului și în următoarea casă.
De data asta însă, intrând, femeia l-a văzut lângă foc pe tatăl ei, care s-a mâniat când a dat cu ochii de ea.
„De ce ai venit aici?”, s-a răstit el. „Oricine intră în primele trei case se poate întoarce, dar de aici nu-i cale de întoarcere! Nu accepta mâncarea pe care ți-o oferă nălucile și du-te imediat acasă! Vom cânta și tribul va auzi și va veni să te caute!”
Tatăl ei a chemat călăuza care o adusese pe femeia care plângea și a implorat-o să o conducă de îndată înapoi în lumea celor vii. Așa că
ghidul a pus-o pe o scândură și a cărat-o înapoi până la mormântul de sub copac. Femeia zăcea ca moartă și călăuza a cântat așa cum spusese tatăl ei, iar tribul a auzit și a venit la copacul sub care fusese îngropat bărbatul, dar, deși au văzut scândura și au auzit cântecul, nu au putut s-o vadă pe fata întinsă sub pom.
Am așteptat îndelung, deși deja aveam cincisprezece ani și recunoșteam sfârșitul unei povești de-a Bunicii atunci când îl auzeam.
— Asta a fost tot? am întrebat în cele din urmă.
— Asta a fost tot, mi-a răspuns ea.
Am rămas întinsă în pat, rumegând povestea și încercând s-o deslușesc. De câteva ori mi s-a părut că i-am prins înțelesul, însă acesta mi-a scăpat de fiecare dată printre degete.
— Uneori când zici poveștile astea, le simt, am spus eu.
— Cum așa? a întrebat ea mijindu-și ochii negri.
— E aproape ca și cum mi le-aș aminti. Ca și cum mi s-ar fi întâmplat mie. Ca și cum ar fi mai reale decât viața mea de zi cu zi, numai că nu reușesc să le înțeleg exact. Are sens ce spun?
