viața și luminile, până când drumul îngust începe să șerpuiască printre dealurile luminate de lună și Beau oprește mașina în fața unei case dărăpănate din cărămidă roșie, cu o verandă pe jumătate dărâmată și ferestre mari, dreptunghiulare, cu rame a căror vopsea albă se cojește.

Coborâm tăcuți din camionetă, iar scândurile verandei gem sub pașii noștri în timp ce pătrundem în interiorul întunecat.

Din vestibul intrăm într-o veche sufragerie, unde pătrate de lumină

argintie aștern un drum de la fereastră până la căminul din cărămidă.

Podeaua, deși veche, e netedă și lustruită, iar tapetul a fost jupuit.

— Nu pare cine știe ce, spune Beau încet, de parcă s-ar teme să nu tulbure bezna. Dar temelia e solidă.

Privesc peste umăr și-l văd ezitând în prag.

— Ce-i cu locul ăsta?

El se apropie de mine și mă ia de mână. Începem să ne mișcăm încet prin timp, ca și cum am fi trași înainte printr-o apă calmă. Nuanțe de roșu și auriu, apoi albastru și verde pâlpâie dincolo de ferestre pe măsură ce Beau ne transportă în viitor. Urmăresc o altă versiune a lui deplasându-se cu viteză mare prin încăpere, înlocuind cărămizile căminului, plintele și lambriurile, peticind găurile din tencuială, văruind încăperea în culoarea dulce a piersicii și împingând la perete un pian zgâriat, în timp ce soarele și stelele ne împroașcă pe rând cu lumina lor.

Un covor de flori sălbatice se întinde de sub ferestre în toată curtea, murind odată cu înghețul numai pentru a renaște. Glicina înconjoară

ferestrele, cu florile închizându-se și deschizându-se ca bătăile unei inimi.

Simt că mă podidește plânsul. Lacrimile mă năpădesc pe măsură ce casa devine mai strălucitoare, mai proaspătă, aducând din ce în ce mai mult a cămin. Dar alunecarea prin timp parcă e altfel de data asta, mai puțin substanțială și mai mult un vis: o umbră a unui viitor.

— Beau, unde suntem?

Pe podea apare o stivă de scânduri vopsite în alb. Silueta neclară a cuiva mare cât un urs bate cuie, strânge șuruburi și asamblează

scândurile laolaltă. Devin un dreptunghi, o cutie. Devin un leagăn.

— Vrei să auzi o poveste, Natalie Cleary?

Încuviințez din cap și el mă strânge în brațe.

— Trăim în aceeași lume, spune el rar, cu voce joasă. După ce termini facultatea primești un post de profesoară la NKU. Eu sunt antrenor de fotbal la liceu sau poate la gimnaziu. Locuim într-o casă

veche cu o grădină mare și într-o bună zi te conving să te măriți cu mine.

Își sprijină bărbia pe creștetul meu.

— La nunta noastră, tu porți flori în păr și Mason se îmbată atât de tare, încât vomită în timp ce-și ține toastul. Suntem așa de fericiți, că

râdem.

— Și tu termini cântecul meu, zic eu.

El clatină din cap.

— L-am terminat de-acum câteva săptămâni, spune el. Alege altceva.

Strâng din pleoape ca să-mi alung lacrimile, simțind coatele lui Beau sub palme.

— Veranda, zic eu. În fiecare seară stăm amândoi afară până apune soarele. Și un pian. O să îți fac cadou un pian.

— Și o să dansezi ori de câte ori o să cânt eu.

— Unde? întreb râzând.

— În grădina de iarnă, firește, șoptește el.

— O, sigur că da. Și când tu cânți și eu dansez, timpul se mișcă?

El îmi ia fața în palme și mă sărută pe frunte.

— Nu, Natalie, spune el. Timpul nu se mișcă. Stă neclintit.

— Și avem întotdeauna destul, spun eu.

Beau își coboară ochii către mine și șterge cu degetele dârele gemene de lacrimi care mi se preling pe obraji.

— Și e suficient pentru tine?

Înghit cu greutate.

— E mai mult decât suficient.

Și pentru o clipă îmi dau voie să cred că totul e adevărat. Beau va restaura casa pentru mine. O să vin acasă în fiecare seară și o să-l găsesc

aici, o să adorm și o să mă trezesc cu picioarele împletite cu ale lui. O să

merg la toate meciurile echipelor pe care le antrenează și o să-l privesc cum îi sărută pe copiii noștri înainte de culcare și într-o bună zi o să

observ că mâna lui, într-a mea, e acoperită de zbârcituri. Eu voi fi cea care va cunoaște fiecare parte a lui și cea care va privi tandrețea lui îmblânzind asprimea lumii. Dar continuăm să ne mișcăm înainte, înainte, înainte și, preț de două bătăi de inimă, sunt convinsă că văd o femeie bătrână, adusă de spate, stând pe verandă și privind înăuntru prin fereastră. Părul negru îi încadrează umerii aduși și lumina trandafirie a dimineții își strecoară degetele prin părul din creștetul ei, făcându-i trăsăturile greu de distins, dar mi se pare că o văd zâmbind în timp ce-și ridică mâna, apăsându-și palma pe geamul îmbrobodit de rouă. Înainte să apuc să spun un cuvânt, Bunica dispare din nou fără

urmă și nu mai sunt sigură că a fost acolo vreodată.

— M-ai întrebat ce vreau, spune Beau.

Mă întorc și privesc în ochii lui, în sufletul lui. El îmi atinge cu blândețe obrazul.

Timpul alunecă la locul lui și totul dispare. Și eu vreau toate astea.

Le vreau atât de tare, încât mă doare.

— N-ai dreptate, Beau, zic eu. Nu ești bomba atomică. Tu ai făcut toate astea. Tu ai făcut lumea.

Coșmarurile mă hăituiesc. În aceste vise eu conduc, iar Matt e lângă

mine, pe locul unde ar fi trebuit să fie scaunul meu de copil. Prin parbriz năvălește lumina puternică a unor faruri, făcând stropii deși de ploaie să