31 Producător de mobilă american.
— Cum îți plătești ședințele? întreabă tata.
— Sunt gratuite. Adică o ajut pe Al… pe doctorița Chan cu cercetarea ei, așa că e un fel de troc.
— Aha, zice mama dând încurajator din cap. E grozav, iubito. Nu-i așa că-i grozav, Patrick?
— Da, e grozav, confirmă tata, dar mă studiază cu ochi pătrunzători și știu că simte că nu le-am spus tot.
— Facem progrese, continui eu, dar nu am terminat și…
Îmi adun curajul și îi dau înainte.
— Și vreau să continui ședințele cât de mult pot.
— Ar încerca așa ceva? întreabă mama. Ședințe de la distanță?
Poate prin videochat?
— Nu, spun eu.
— Atunci poate îți recomandă pe cineva din Providence.
Oftez și-mi trosnesc degetele.
— De fapt, la altceva mă gândisem.
Când termin tot ce-am avut de spus, mai puțin partea cu avertismentele stranii și realitățile alternative, mama și tata mă privesc năuciți. Spre surprinderea mea, tata e cel care vorbește primul.
— Ei, scumpo, se pare că ai și luat decizia.
Mama îl privește cu fața încremenită în ceva ce aduce a teroare.
Înghite zgomotos în sec și încearcă să se calmeze.
— Iubito, credeam că-ți place excursia asta.
— Îmi place, spun eu grăbită, înainte ca moralul mamei să o ia la vale. Și o să-mi pară foarte rău c-o ratez. Dar e foarte important pentru mine. Simt că trebuie să fac asta dacă o să mă duc la Brown.
— Dacă? spune mama cu o voce stridentă. Cum adică „dacă”?
Tata își drege glasul din nou.
— O să te duci la Brown, Natalie. Asta rămâne bătut în cuie. Nu am împrumutat degeaba o mică avere.
— Nu asta am vrut să zic. Pur și simplu… trebuie să rezolv anumite lucruri înainte de plecare. Vă rog să aveți încredere în mine.
— Iubito, avem încredere în tine, spune mama, trecându-și agitată
degetele prin păr. Te lăsăm să te duci la petreceri, nu ai oră de venit acasă și ne străduim să nu ne băgăm nasul în treburile tale, deși ne omoară ideea că nu știm unde ești în fiecare secundă. Pentru că știm că
ești un copil bun și deștept și că dacă o să faci greșeli, o să vii să ne spui.
Nu e vorba că n-avem încredere. E vorba de familia noastră, iar excursia asta e importantă.
— Știu. E importantă și pentru mine și sper să nu fiu nevoită să mai ratez vreuna. Dar trec prin niște chestii acum…
— Poți să vorbești cu noi, spune mama clătinând din cap.
— Nu pot, spun eu, iar mama pare distrusă.
Ochii ei se umplu de lacrimi și îi aruncă o privire tatei. El se mulțumește să mă privească, citindu-mă ca pe un cal, așa cum a făcut probabil toată vara.
— Nu sunteți voi de vină, eu sunt. Nu sunt pregătită să vă vorbesc despre anumite lucruri și trebuie să știu că vă împăcați cu ideea.
Mama își șterge ochii cu palma, iar tata se mută pe pat și o trage lângă el.
— Partea asta e OK, scumpo. Dă-ne niște timp să ne gândim.
Mama încuviințează și eu mă lipesc de ea.
— Chiar îmi place excursia noastră.
— Mai puțin jocurile, spune tata. Pe-alea nu le poți suferi.
— N-am zis niciodată așa ceva, protestez eu.
— Nici nu trebuia. Ești copilul nostru. Te cunoaștem.
