Pornim către spital, deși nu știm ce lume vom descoperi când vom ajunge acolo. În timp ce traversăm parcarea îl iau de mână.

— Ce lume e asta?

El închide ochii o clipă, apoi mă privește.

— N-aș putea spune. Devine din ce în ce mai greu să-mi dau seama.

„Asta ce înseamnă?” Ce semnificație poate avea faptul că două

versiuni ale aceluiași loc nu mai sunt chiar atât de ușor de deosebit? Ce semnificație are faptul că Beau pierde ore întregi? Ce semnificație are faptul că în lumea lui nu sunt cu familia mea și nu sunt nici cu el?

Intrăm, iar când Rachel cea cu părul închis la culoare și ochii umflați se repede la mine în sala de așteptare, știu în ce lume suntem.

Și mai știu că s-a întâmplat ceva rău.

Rachel mă strânge în brațe începând să plângă și să tremure lipita de mine.

— Rachel, zic cu glas frânt, aproape furioasă.

Ea nu se oprește din plâns și o împing mai tare decât aș fi vrut.

— Rachel, ce s-a întâmplat?

Mă privește cu gura căscată și boțită de plâns, cu fruntea încruntată

și obrajii uzi.

— Rachel! Ce s-a întâmplat? o întreb eu.

Beau stă la câțiva pași în spatele meu, încremenit și așteptând.

— S-a…

Rachel își încleștează convulsiv mâinile pe tivul tricoului și spune cu glas poticnit:

— S-a dus!

— S-a dus? șoptesc eu.

Ea se apleacă de mijloc zguduită de suspine.

— S-a dus, spune ea sufocându-se. Doctorii au zis că n-are deloc activitate cerebrală. Acum e ținut în viață de aparate, dar o să-l…

Nu poate să-și ducă la capăt propoziția. Se lasă să alunece pe podea și, suspinând, întinde o mână către mine, dar nu i-o pot lua.

Nu mă pot mișca.

Nu pot.

Nu pot să fac nimic.

În spatele meu, Beau se întoarce și pornește către ușile automate, proptindu-și palma în ele și lovindu-le cu piciorul pentru că se deschid prea încet, apoi iese furios în noapte.

Eu rămân în continuare încremenită.

Așa te simți când lumea se sfârșește.

Când știi cu certitudine că nu ți-a mai rămas nimic de făcut, că poți sta loculul până ce totul o să dispară.

Am dat greș. Nu l-am salvat. Cel mai bun prieten al meu. Cel mai bun și mai nefericit prieten al meu. Persoana care m-a rănit cel mai tare, pe care am iubit-o din toată inima, de la care așteptam să-și ceară iertare, pe care voiam s-o iert. S-a zis cu toate astea.

S-a zis cu tot.

Nu știu cât îmi ia până mă urnesc din loc. Știu că Rachel încă stă pe podea plângând. Știu că părinții lui Matt încă sunt în spatele acelor uși dincolo de care n-am voie să trec.

Știu că Matt încă mai zace în pat conectat la aparate, unele care îi fac plămânii să respire, altele care atestă lipsa activității cerebrale.

Lumea e în continuare distrusă.

Când sunt sigură de toate astea, mă pun în cele din urmă în mișcare. Pentru că aici nu mai am nimic de făcut decât să stau nemișcată

până mă fosilizez.

Beau e în camioneta lui. Când mă urc lângă el, își ridică telefonul din poală.

— Am vorbit cu Rachel, murmură el. Cu cealaltă Rachel.

Încet, își ridică privirea spre mine.

— Celălalt Matt e bine. E treaz și vorbește. Nu-și amintește mare lucru.

— Asta e bine, spun cu vocea tremurând.

Mi-aș dori să fiu sinceră, dar nu sunt. Nu e bine. Mi-aș dori să nu-l urăsc pe Celălalt Matt pentru că trăiește în timp ce al meu va muri, dar asta simt. Mi-aș dori să nu-i urăsc pe toți cei din această lume că se pot bucura de el în timp ce cei din lumea mea nu. Sau să nu mai fiu furioasă

c-am pierdut șansa să dregem lucrurile între noi. Toate astea n-ar trebui să mai conteze când o persoană e moartă. Nu-i așa?

— Eu sunt de vină, spune Beau.

Nu-i adevărat, dar nu reușesc să-l contrazic.

— Vreau să merg într-un loc sigur.

Undeva unde durerea din piept să nu mă poată urma.

— Bine, Natalie Cleary, spune el încet. O să te duc într-un loc sigur.

Lăsăm în urmă spitalul, lăsăm în urmă Unionul și ne afundăm în zona rurală, către sărătura transformată în parc statal unde s-au descoperit fosile de mamuți lânoși în anii 1700. Lăsăm tot mai în urmă