— Natalie, singura dată când am făcut sex cu un bărbat la nouăsprezece ani, am rămas însărcinată.

— Nu mi-am dat seama că ești…

— În mod clar lesbiană, spune Alice. Dar nu asta-i ideea. Ideea e că

tipul n-avea chef să fie tată și eu nu mi-l doream alături pentru tot restul vieții mele și eram la jumătatea studiilor la Stanford și… toate semnele îmi indicau să avortez. Doar că îmi doream copilul din toată inima.

Eram lesbiană, feministă și om de știință, dar în sinea mea știam că

dintotdeauna îmi dorisem copii. În orice caz, am sfârșit prin a mă

convinge că nu eram pregătită să devin mamă, dar până atunci sarcina era deja destul de avansată. Am găsit o familie care să-l adopte și am inventat scuze ca să nu mă duc acasă în vacanțe. Când fiul meu s-a născut, l-am dat spre adopție și nu le-am pomenit niciodată părinților mei de existența lui.

— De ce-mi povestești toate astea? întreb eu clătinând din cap.

— Motivul pentru care n-am povestit nimănui n-a fost teama de a nu dezamăgi lumea. N-am făcut-o pentru că aveam inima frântă. Acum știu că sufeream de depresie Post-partum35, dar nu a fost numai asta. Îmi regretam decizia. Și pot să-mi spun că fiului meu i-a fost mai bine alături de niște părinți maturi, cu un venit stabil – și probabil chiar așa e –, dar n-am cum să fiu sigură.

Alice respiră adânc și spune cu vocea gâtuită: 35 Depresie care se instalează în primele săptămâni după naștere și care, în forma ei gravă, se poate prelungi până la un an.

— Îmi regret hotărârea de treisprezece ani încoace. Nimic nu mi-a făcut mai mult rău ca gândul că am luat decizia greșită pentru copilul meu. Iar uneori nu vorbim despre anumite lucruri pentru că nu vrem să

fim alinați. Nu vrem să ne spună altcineva că nu a fost vina noastră, că

ne iartă sau că am făcut tot ce-am putut. Vrem să ne agățăm de suferința aceea fiindcă suntem convinși că o merităm. Ne temem că a lăsa-o să se stingă ar fi un lucru neonorabil. Și când mă uit la tine…

Își apasă degetele pe buze clătinând din cap și încercând să-și înghită lacrimile.

Nu vreau s-o alin. Vreau să plângă așa cum am plâns eu, așa cum vreau să plângă mama mea biologică. Sunt înspăimântată de ceea ce simt acum, după ce anxietatea mi s-a diminuat: o furie clocotitoare ca un vulcan.

— Trebuie s-o înțelegi, șoptește Alice.

— Putea să mă fi ajutat, spun eu. Putea să mă fi ajutat și n-a făcut-o!

— Bună, scumpo!

Aud vocea mamei prin telefon, veselă și entuziastă, ceea ce nu face decât să mă înfurie și mai tare.

— Ne e dor de tine!

Am nevoie de o secundă ca să-mi recapăt calmul în timp ce mă

plimb prin patioul din spatele camerei lui Megan.

— Știu, reușesc eu să zic.

— Ce?

— Știu despre accident.

Urmează o tăcere și o expirație prelungă.

— Iubito, îmi pare așa de rău!

— Îți pare rău?!!

Sunt atât de frustrată, încât nu pot decât să râd.

— Ai știut tot timpul! Ai știut de ce aveam coșmaruri, ai știut de ce mi-era frică de întuneric, de ce aveam atacuri de panică. În ultimii cinșpe ani ai fi putut să mă ajuți în orice clipă, dar ți-a fost atât de frică să nu aflu c-a fost vina ta, încât m-ai lăsat să sufăr. Puteai să faci suferința asta să dispară și n-ai făcut-o!

— Nu înțelegi, spune ea implorator. Încercam să te protejez de o suferință inutilă…

— Să mă protejezi! țip eu. De ce te-ai mai deranjat să mă duci la psihoterapie dacă nu mi-ai spus ce anume îmi cauza problemele?

— Nu eram sigură că aveau legătură cu accidentul, spune ea cu voce tremurătoare. Terapeuții tăi erau siguri că erau legate de…

— Dumnezeule, eu sunt singura care nu are dreptul să știe nimic despre viața ei, nu?

— Natalie, nu-i corect! Sunt mama ta. E datoria mea să…

— Să mă minți? Haide, mamă, recunoaște că te protejai pe tine!

— Scumpo, te rog! Nu înțelegi. M-am gândit de un milion de ori să-ți spun, dar nu voiam să te fac să retrăiești accidentul dacă nu avea să

te ajute. Terapia EMDR a funcționat. Nu cred… n-am crezut că e cazul să

știi…

— Încetează să-ți mai cauți justificări.

— Natalie, sunt mama ta.

— N-am mamă! țip eu.

Nu mai pot continua, nu pot încheia discuția asta. Mi se învârte capul. Respir sacadat. Simt din nou o greutate pe piept. Închid telefonul și îl arunc în tufișuri. Începe să sune aproape imediat ce aterizează.

Vocile lui Sheryl Crow și Stevie Nicks se reduc la un susur, în timp ce mintea mi se învârte, respir tot mai greu și în fața ochilor încep să-mi joace pete. În momentul în care îmi dau seama că nu-mi mai simt picioarele, întunericul mă înconjoară.

28

— A fost odată un bărbat numit Avraam, căruia Domnul îi vorbea, spune Bunica.

— Așa cum îmi vorbești tu mie, zic eu.

— Cam așa. Poate mai degrabă așa cum îi vorbește Dumnezeu lui Megan, prin gânduri discrete și sentimente profunde și intense. Oricum, își vorbeau tot timpul și Avraam cunoștea vocea lui Dumnezeu atât de bine, încât, când Dumnezeu îi vorbea, îl auzea limpede. Și Avraam cunoștea atât de bine inima lui Dumnezeu, încât, când Dumnezeu îi cerea să făptuiască ceva, se încredea în el pe așa cum se încred copiii în părinții lor înainte să-și dea seama că adulții pot greși.

Îmi face rău gândul ăsta.

De ce-mi face rău?