„Nu sunt destul de bună. Nu sunt bună de nimic.” Poate chiar: „Sunt rea. E ceva în mine ce nu poate fi reparat.”
Simt o durere sfâșietoare și-mi vine greu să respir sau chiar să văd limpede. Vreau să-i spun lui Alice să se oprească, dar mi s-a pus un nod în gât și pe piept îmi apasă o greutate care-mi taie respirația și mă
împiedică să vorbesc. Ea continuă.
— Indiferent de câte ori te încurajează părinții tăi să pui întrebări despre originile tale, te simți vinovată că te interesează și refuzi să cauți altundeva decât înăuntrul tău. Cauți să ai relații cu persoane în care speri că te vei oglindi, validând persoana care te crezi a fi, persoana pe care crezi că părinții tăi nu o văd cu adevărat. Când îți dai seama că
nimeni nu-ți poate vedea sufletul în întregime, ești dezamăgită. Te simți descurajată și disperată și te retragi și mai adânc în sine, convinsă că nu poți trăi până nu vei avea o imagine clară a cine ești. Nu te-a ajutat nici
faptul că ani de zile ai avut-o pe Bunica, o entitate care părea să știe totul despre tine, numai ca să te pomenești că te abandonează exact când aveai nevoie să te încrezi mai mult în identitatea ta. Și cea mai rea parte, după părerea mea, în timp ce urmăresc această catastrofă incredibil de lentă, este că eu, ca om Știință, sunt mai conștientă decât tine de acel lucru fundamental și de nenumit care te face să fii Natalie Cleary. E
tragic felul cum te autodistrugi prin inacțiune, deși ești o tânără
inteligentă, puternică, cu o mare rezistență emoțională, competentă și capabilă, care ar trebui să fie acolo, afară, cucerind lumea, îndrăgostindu-se nebunește și spunând da fiecărei oportunități și, totodată, aș adăuga eu, ajutându-mă să nimicesc patriarhatul care controlează lumea publicațiilor științifice prin revelarea adevărului despre Bunica.
Acum sunt amețită și tremur, iar ochii mi s-au umezit, dar presiunea din pieptul meu s-a diminuat. Mă simt goală și fragilă, ca un contur fără conținut.
— Încerc.
— Ascultă-mă, spune Alice traversând încăperea și luându-mi cu bruschețe mâna într-a ei. Sunt mai bătrână ca tine și, nu te supăra, și mult mai deșteaptă. Nu-ți lipsește nimic. Nu ești defectă. Măreața ta identitate nu-ți va fi revelată fulgerător. E OK să fii speriată.
Sentimentele tale sunt o forță. Dar nu-i OK să te ascunzi, mai ales dacă-ți dorești mai mult ca orice să fii cunoscută. Nu te închide. Nu te da bătută.
Poartă-te ca un adult, zi-le părinților tăi ce faci și rămâi aici până
terminăm.
Îmi ascund fața în palme. Mi-e greu s-o privesc. Mă simt transparentă, înspăimântător de goală, și nu în sensul acela confortabil, cum mă simt când sunt cu Beau. E de parcă aș fi într-o încăpere cu pereți din oglinzi și lumină necruțătoare.
— Și dacă nu pot, Alice?
Vocea îmi tremură și-mi dau seama cât îmi e de frică de fapt.
— Dacă fac tot ce pot și tot nu-i de-ajuns, și-l pierd pe Matt, pe Beau, pe tata sau pe Jack? Ce mă fac atunci?
Îmi ridic privirea către Alice. Chipul i s-a îmblânzit și aproape zici că-i altă persoană.
— Nu știu, puștoaico, zice ea. Dar singura certitudine de care vei avea parte vreodată e clipa de acum, și dacă o să părăsești Unionul, s-ar putea să n-o mai vezi niciodată pe Bunica. S-ar putea să nu-l mai vezi niciodată pe băiatul care vine dintr-un univers paralel și care e îndrăgostit de tine și s-ar putea să n-o mai vezi niciodată pe acea persoană care urmează să moară. Și, chiar dacă tu vei fi cea care a luat decizia, o să te doară al naibii de tare.
— Mama nici n-o să vrea să audă, îi zic lui Megan în după-amiaza următoare, când mă sună.
De-abia m-am dezmeticit după o noapte lungă la studio și o scurtă
perioadă de trezie în care l-am condus pe Jack la antrenamente îmbrăcată în pijamale, după care m-am întors acasă și m-am prăbușit la loc în pat. Am nevoie disperată de un duș și așternuturile trebuie și ele spălate, dar nu găsesc energia necesară.
— N-o să mă lase să ratez excursia asta. Trăiește pentru ea. În mintea ei e un soi de pelerinaj sfânt la care ia parte toată familia. Restul anului e doar umplutură.
— Ei, va trebui în cele din urmă să se deprindă cu ideea că iei propriile tale decizii, spune ea. Familia Cleary nu poate fi pe vecie o stea de mare cu cinci brațe, mergând peste tot și făcând totul împreună.
Contraexemple: Facultatea. Căsătoria. Serviciul.
— Facultatea, căsătoriile și serviciile vin și se duc. În final numai această excursie va dăinui.
— Ascultă-mă pe mine, mama ta va vărsa lacrimi de fericire când va afla că te-ai dus de bunăvoie la psihoterapie, insistă Megan. Plus că o să
vin un weekend acasă înainte de începerea cursurilor, așa că, dacă
rămâi, o să putem petrece niște timp împreună. Te rog, fă-o! Când se întoarce mama ta de la serviciu, întreab-o pur și simplu. Dacă nu din alt motiv, măcar ca să mai avem parte de un weekend împreună. Și pentru c-ai putea salva viața cuiva. Și pentru Beau Wilkes.
— Oh, asta-i tot?
— Încerc să găsesc alte motive mai bune, dar deocamdată asta-i tot ce am. Hei, apropo, mai ai vești despre Matt?
— Nu, spun eu simțind un gol în stomac. Joyce mi-a promis c-o să
mă sune când decid doctorii să-l trezească și de fiecare dată când o
întreb cum se mai simte, îmi răspunde într-un idiom de care nici Google n-a auzit. Gen: „Când norii se destramă, vaca răbdătoare dă cel mai mult lapte, continuă să te rogi.”
Tăcem amândouă o clipă și eu îmi fac de lucru cu deja familiarele fire ieșite din cuvertura mea.
— Oare are dreptate Alice? Oare m-am ascuns în loc să-mi trăiesc viața?
Megan oftează.
— Nu știu, Nat. Dar dac-ai făcut-o, cine poate să te învinovățească?
Simt un nod în gât și încuviințez din cap, de parcă m-ar putea vedea.
