— Nu, vreau să zic de ce ai renunțat la dans?
Traversez încăperea către peretele opus, a cărui jumătate superioară
e alcătuită din ferestre ce dau spre campus. Și mă reazem de bara pentru balet. Beau mă urmează și-și pune palmele pe lemnul ei. Mă privește așteptând.
— E greu de explicat, spun eu.
El nu insistă și poate de aceea, după un minut, îi dezvălui totul.
— Mama a fost dansatoare. Nu mama mea biologică – mama. Și sora mea mai mică, Coco. E talentată, vrea să joace în music-hall-uri.
Beau mă privește răbdător, așteptând să continui.
— Tata a făcut sport și fratele meu, Jack, e în echipa de fotbal. Și amândoi seamănă cu părinții noștri. Portretul familiei noastre ar putea fi cel al familiei nucleare tipice, dar uite-mă pe mine ținându-mă mai la o parte, cu pielea de vreo zece ori mai oacheșă. Mama întotdeauna îmi spunea: nu contează cum arată lucrurile, suntem o familie. Și suntem.
Știu asta. Dar cred că după ce a plecat Bunica, am recunoscut față de mine însămi că nu mă deosebeam de ei numai fizic.
— Și? întreabă Beau.
Oftez și încerc să-mi recapăt controlul asupra gândurilor, care m-au părăsit cu toatele cât am dansat. Mă simt destinsă din punct de vedere emoțional, relaxată și deșirată, incapabilă să-mi regăsesc dilemele obișnuite.
— Când eram mică, mă simțeam altfel decât restul lumii și am combătut această impresie asigurându-mă că nimeni nu observă ce diferită sunt. Asta înseamnă că am făcut o mulțime de lucruri pe care nu voiam cu adevărat să le fac. Dar după ce a plecat Bunica, tot ceea ce făcusem ca să mă integrez a început să-mi provoace silă. Nu-mi mai doream să petrec timp cu nimeni cu excepția lui Megan, fiindcă îmi era jenă că mă prefăceam și nu știam cum să încetez. Și pe urmă, într-o seară, toată familia a mers la un recital al lui Coco. Ea și un băiat, Michael Banks, au dansat duetul din La Sylphide29. A fost frumos. Ea a fost minunată, stăpână pe sine și elegantă. N-am dansat așa în viața mea.
Tata și Jack mai că adormiseră, dar m-am uitat la mama și am văzut că
plângea, și o fi stupid, dar m-am simțit geloasă și rănită și nu mi-a plăcut asta. Și în seara aia, când ne-am întors acasă, am căutat pe Google rezervațiile de indieni din Alabama. Mă mai gândisem de un milion de ori s-o fac, dar de fiecare dată mă simțisem vinovată, de parcă mi-aș fi trădat părinții. În seara aceea însă nu mi-a păsat. Era un cuvânt, un nume pe care și-l dăduse mama mea cu prilejul unicei ei vizite. Ishki. Așa că am început cu asta. Înseamnă mamă în limbile indienilor Chickasaw și Choctaw, deci bănuiam că se trage din una dintre aceste populații.
— Ai găsit-o? întreabă Beau.
— Nu știu, șoptesc eu. Nu m-am uitat decât la o rezervație, pe urmă
mi s-a făcut frică. Erau fotografii cu membri ai tribului și cred că nu mă
așteptam la asta.
— Pentru că într-una dintre ele ar fi putut fi mama ta biologică?
Încuviințez dând din cap.
— Dar pe pagina principală era un interviu cu o membră a tribului care tocmai primise un post de profesoară la Brown după ce absolvise acolo. L-am accesat mai mult ca să nu mai văd fotografiile, dar ea povestea că era un loc minunat, unde puteai să înveți și să cunoști tot felul de oameni, și că înainte să meargă la facultate nu-și apreciase cum trebuie căminul și moștenirea culturală dar că după ce a luat distanță, a început să le privească cu alți ochi. Așa că acum voia să se întoarcă acasă
într-o bună zi, dar până atunci voia să-i facă pe tineri să le pese de istoria și tradițiile lor. Și eu vreau toate astea: să studiez ceva ce-mi place și să
29 Balet romantic în două acte, pe muzica lui Jean Schneitzhoeffer și un libret de Adolphe Nourrit.
cunosc oameni care-mi seamănă și oameni care nu-mi seamănă și, când voi absolvi, să am un plan despre cum să transform lumea într-un loc mai bun. Și nu mai vreau să mă simt în competiție cu frații mei sau să fac lucruri numai pentru ca oamenii să aibă o anumită părere despre mine.
Și poate că într-o bună zi o să înceapă să-mi placă jocurile și căscatul gurii prin magazine, filmele despre echipe sportive și dansul în echipă, dar acum vreau să o iau de la zero undeva departe, unde nimeni nu are așteptări de la mine și pot să fiu pur și simplu eu însămi. Are sens ce zic?
— Are, dar cred că greșești. Poate nu în legătură cu toate, dar în legătură cu dansul. Poate că nu dansezi ca sora sau ca mama ta, dar oricine are ochi poate spune că dansul e o parte din ființa ta, Natalie. Nu te-am văzut niciodată mai aproape de esența ta ca acum.
— Mai aproape de esența mea?
Un zâmbet îi arcuiește ușor colțurile gurii.
— Nu râde de mine! Încerc să fiu serios.
Gura îi devine din nou o linie dreaptă.
— N-ar trebui să renunți să dansezi fiindcă crezi că dansul aparține altcuiva.
Oftez.
— Dar cum e cu tine și fotbalul?
El își dă capul pe spate, râzând tăcut.
— Cum așa?
— N-a fost alegerea mea.
— Beau, răspunde-mi cinstit! Nu te-a abordat niciun vânător de talente?
El își trece mâna prin părul de la ceafă.
— Nu contează.
— De ce nu?
