— Și n-ai găsit nimic?

— Abia puțin mai mult decât nimic. Albert Einstein credea că

timpul e o iluzie, o a patra coordonată menită să arate unde ești în funcție de cât de repede te miști. Așa că poate asta se întâmplă când tu și Beau vedeți viitorul și trecutul – vă deplasați cu iuțeală înainte sau înapoi, dar nu și în termeni de lungime, lățime sau înălțime. Poate de aceea când vă mișcați prin timp, nimic nu interacționează cu voi ca și cum ați fi niște corpuri solide. E posibil să călătoriți atât de iute încât să

puteți trece prin celulele unui zid.

— Dar suntem solizi unul față de altul, spun eu.

— Da, și ai mai spus că Beau nu s-a putut întoarce în lumea lui în noaptea în care l-ai cunoscut. Cred că a folosit cuvântul „blocat”. Poate că atunci când sunteți împreună sunteți legați unul de altul. Și cum niciunul dintre voi nu pare ancorat în continuumul spațio-temporal, teoretic unul dintre voi îl poate trage după el pe celălalt cu aceeași viteză. Și poate că există o legătură mai lejeră care se formează cu animalele. De aici fantastica călătorie a hamsterului lui Beau și episodul cu câinele tău. E ca și cum animalele ar încerca să decidă în ce timp anume e locul lor și-ar pendula înainte și-napoi.

Alice deschide sertarul de la birou și scoate o spirală Slinky, mutându-i inelele metalice dintr-o palmă în alta în timp ce se gândește.

Înalț dintr-o sprânceană.

— E vreun motiv anume pentru care tu, ca adult lucrând în domeniul psihologiei, ții chestia asta la tine-n birou?

— Mă ajută să gândesc, spune ea pragmatică. O acțiune fizică ce ține mâinile ocupate. În fine, eram amețită de la iarbă când m-am documentat privind acest subiect, ceea ce înseamnă că mă jucam cu chestia asta, și atunci mi-a venit ideea.

Turtește spirala între palme.

— Dacă spirala asta este tot timpul și tot acest timp există deja –

trecut, prezent și viitor –, dar experiența umană sau animală constă, pe scurt, în a ne deplasa de la un moment la altul într-o singură direcție?

Nu putem vedea, auzi, atinge sau mirosi niciun moment cu excepția

celui pe care-l experimentăm, dar ele toate există simultan . De aceea ai văzut o versiune mai timpurie a ta atunci când Beau ți-a arătat pentru prima dată cum să pui timpul în mișcare. Acea Natalie există încă, așa cum și tu cea de acum două minute și cea de peste două minute continuați să existați. Dar practic, percepția umană ar trebui să-ți permită să le vezi una câte una, în loc să vezi milionul de Natalie care duc din parcare până în acest birou sau miliardele de Natalie și Beau întinzându-se de-a lungul autostrăzii din Union și până aici. E ca și cum ai înainta printr-un folioscop33, dar există întotdeauna versiuni ale tale care se vor afla cu mult în urma și înaintea ta.

— Cred că mi-ai spart creierii. Nu pricep.

Alice întinde spirala, făcând inelele de metal să se tensioneze, apoi arată cu degetul mic un inel aflat în mijloc.

— Fiecare dintre aceste inele este un moment și acum amândouă îl trăim pe acesta. Apoi să zicem că începi să aluneci înapoi de-a lungul spiralei. Treci prin fiecare moment care are loc în spațiul fizic pe care îl ocupi în prezent: te miști prin spirală. Când alunecarea în timp se oprește, ești trasă la loc imediat după cel mai recent moment pe care l-ai trăit din punct de vedere cronologic, chiar dacă până atunci acea tu care nu a experimentat alunecarea în timp s-a deplasat într-un alt spațiu fizic.

— Mă deplasez printr-un Slinky temporal, spun eu pe un ton plat.

33 O cărticică alcătuită dintr-o serie de imagini (desene sau fotografii) care, răsfoite rapid, creează iluzia de mișcare a personajului reprezentat în imaginile respective (n.

red.).

— Ca să fiu mai precisă, te miști printr-o gaură de vierme care străbate spirala temporală și care permite versiunii tale din acest moment anume să se deplaseze către un alt moment.

— Și asta e posibil.

Alice își bălăbănește capul.

— Oppenheimer – îl știi, e tipul cu bomba atomică – a demonstrat că găurile negre sunt posibile din punct de vedere fizic.

— Stai așa, e tipul cu „am devenit Moartea”?

— El însuși, deși de fapt ăsta era un citat din Bhavad Gita34. În fine, Einstein părea să creadă că găurile de vierme sunt un alt pas logic. Dar tot el a avansat ipoteza că o gaură de vierme nu poate rezista mult înainte să se prăbușească.

Mă aplec în față.

— Crezi că în Union, Kentucky, există o gaura de vierme?

— Sigur că nu, spune ea. Dacă ar fi așa, ne-am pomeni călătorind cu toții în timp. Cred că există o gaură de vierme… în tine.

Probabil am rămas cu gura căscată. Ideea ca o fata de optsprezece ani care se teme de întuneric ar putea adăposti în ea o gaură în timp e aproape nostimă. Acel gen de umor care te face să plângi sub duș.

— Gândește-te, adaugă Alice grăbită.

Entuziasmul ei subit e într-un contrast total cu nefericirea care îmi roade stomacul. Îmi imaginez un rotocol de buruieni uscate alunecând prin cavitatea mea toracică, apoi fiind absorbit de forța de atracție a găurii negre dinăuntrul meu și plonjând în întuneric.

— Dacă tot timpul este simultan – și trecerea lui e o iluzie –, atunci poate că oamenii ca noi au găuri de vierme chiar în conștiința lor.

Celelalte momente există tot timpul și o anomalie a percepției noastre ne permite să interacționăm cu ele, ceea ce e logic, dat fiind că totul a început într-o stare de vis. Imediat ce conștiința ta încetează să mai călătorească, încearcă să revină acolo unde ar trebui să se afle în fluxul firesc al timpului tău. Încearcă să se trezească și să perceapă timpul așa cum trebuie s-o facă un creier uman, în manieră liniară. Chiar dacă ai putea găsi timpul precis în care se ascunde Bunica, mă îndoiesc c-ai reuși să rămâi acolo. Cred că Închiderea este locul în care percepția devine 34 Text sacru venerat de hinduși, care face parte din epopeea Mahabharata.

fixă și începe să parcurgă evenimentele vieții tale așa cum ar trebui: numai înainte în ritm constant.

— Dar trebuie să existe o cale. Dacă Bunica poate.

— Teoretic există, spune Alice. Nu știu dac-am nimerit-o. Dar presupunând că da, sunt în continuare convinsă că hipnoterapia e cheia.

Cea mai bună șansă a noastră este să identificăm trauma aceea și s-o folosim ca să stimulăm activitatea cerebrală generatoare de viziuni, adică de deplasări în timp.

— Și cum rămâne eu Beau? întreb eu. Unde e locul lui în teoria ta? E

și el o gaură de vierme?

— Ei, asta-i chestia care nu se potrivește.

Alice se ridică și se apropie cu greutate de tabla înghesuită între rafturile cu cărți. Desenează o linie, apoi începe să schițeze ramuri care pornesc din ea, până arată ca un copac pieziș.

— Aceasta e o teorie cu totul diferită despre timp, ceea ce eu numesc „teoria lumilor multiple”. În acest caz, pentru fiecare decizie sau acțiune există alternative. Realități paralele. Această teorie îi permite Unionului nostru să coexiste cu al lui Beau, diviziunea fiind creată la un moment dat de una sau mai multe decizii.

Alice încercuiește ultimele două ramuri pe care le-a desenat:

— Ipotetic, până și cea mai măruntă decizie poate avea două

rezultate diferite.

Stomacul mi se strânge și umerii mi se încordează.

— De exemplu, părinții mei ar fi putut decide să nu mă adopte.

Alice închide gura.