Mă ridic și întâlnesc privirea lui Beau în oglindă.
— E incredibil de jenant.
— De ce?
— Fiindcă dansez pentru un public format dintr-o persoană. Cine mai face așa ceva?
— Stripteuzele?
— OK, o să pretind să sunt o stripteuză. O să-mi fie mult mai ușor.
El încuviințează:
— Sau poți să-ți imaginezi că sunt în chiloți.
Îmi acopăr fața, suspinând cu o exasperare prefăcută.
— Cred că va trebui să închizi ochii.
— Ești cea mai timidă stripteuză pe care am întâlnit-o.
— Și câte stripteuze ai întâlnit, Beau Wilkes?
— Nu prea multe, spune el. Câteva zeci.
Eu suspin din nou, mă apropii de el și îmi acopăr fața cu mâinile. Îi simt buzele arcuindu-se într-un zâmbet sub palmele mele.
— Așa-i mai bine? întreabă el și începe să cânte.
— O să sting și lumina, zic eu.
— Bine.
— Bini.
— Bini.
— Te rog să nu deschizi ochii, mă rog de el.
El mă prinde cu blândețe de încheieturi, lăsându-mi în jos mâinile.
Mă aplec să-l privesc și văd că ține pleoapele strânse.
— Mersi, zic.
Își apasă buzele în palma mea și, în timp ce mă desprind de el și mă
apropii de întrerupător, simt căldura răspândindu-mi-se prin tot trupul.
— Ține-i închiși.
— Cum zice șefa.
Începe să cânte, iar eu închid ochii și-l ascult, încercând să mă
descotorosesc de încordare și stânjeneală. E mai ușor decât m-am așteptat; cântă atât de frumos, de parcă melodia ar fi o parte a sufletului lui, care i s-a desprins de trup și vine către mine, scoțându-mă la rândul meu din mine, doborând zidurile dintre noi. Felul în care cântă la pian mă face să-mi doresc să-l văd jucând fotbal. Pariez că e la fel de grațios ca Matt, dar mai puțin stăpânit. Mi-l imaginez jucând la fel cum cântă: neîmblânzit, descătușat, uitându-se pe sine. Cu tandrețe și abandon, făcând greșeli grație cărora perioadele de perfecțiune par mai frumoase și mai reale, mustind de viață și de posibilități. Cântă la pian de parcă
s-ar afla în cădere și degetele lui ar putea pierde în orice clipă contactul cu claviatura. M-a fascinat și m-a inspirat dintotdeauna să văd oamenii făcând lucruri care le plac. Văzându-l pe Beau făcând ceea ce-i place, îmi doresc să dansez, să trăiesc cu atâta nesaț, încât viața mea să înghită
întreaga lume.
Încep să mă mișc. Nu ca la jazz-dance sau ca atunci când făceam repetiții cu pompoanele alături de echipa liceului Ryle, ci ca la prima lecție de balet din viața mea. Sunt un copac care crește. Sunt soarele încălzind pământul. O avalanșă, un val ricoșând de stâncă, ulei curgând printre niște palme îmbătrânite și în tot acest timp sunt, totodată eu însămi și-atât. Nu sunt mersul mândru al mamei mele sau cadența de pasăre colibri a surorii mele, și e în regulă așa.
E bine. Cei pe care-i iubesc sunt înăuntrul meu, ca particulele fine de mică din albia unui râu. Sunt și străini în mine, străini cu chipul și mâinile și picioarele mele, o voce care mi-a vorbit când eram abia cât o alună în pântecele ei, o mână care a ținut-o pe-a mea în timp ce ne plimbam pe stradă. Mă doare, dar e bine să mă mișc și să fiu toate aceste lucruri care fac parte din mine, dar pe care nu le pot explica. E bine să-mi las trupul să preia tensiunea minții. Încerc să devin muzica, să
absorb o parte din Beau în mine și în curând mă pierd în întunericul încăperii, în învolburarea notelor, cu sudoarea năpădindu-mi fruntea, gâtul, subsuorile și picioarele în timp ce sar și mă rostogolesc, pivotez și mă răsucesc. Sunt mușchi și tendoane, scrâșnet și sforțare, ghemuire și
expansiune. Sunt rotunjime, plenitudine. Sunt micime, un lucru important și minuscul, croindu-și drum prin Pământ.
Mintea îmi hoinărește. Mă cufund tot mai adânc în cântec, în dans, în propria memorie. Cântecul se pierde, dar eu continui să mă mișc până
când ultimul puseu de energie mă părăsește și simt cum mă domolesc, așternându-mă ca nisipul deranjat de pe fundul oceanului când își regăsește liniștea. Când totul în mine s-a liniștit, cu excepția plămânilor care muncesc din greu, mă uit în oglindă și îl văd pe Beau în spatele meu, lângă băncuță. Stă sprijinit de pian și până și pe întuneric îi văd tandrețea din privire.
— De ce te-ai oprit? întreabă el încet.
Îmi trec palma de-a lungul gâtului. Am senzația că n-am mai vorbit de ore întregi și inima încă-mi galopează în piept.
— Pentru că te-ai oprit tu din cântat.
