26 Trimitere la fraza „Nici Dumnezeu nu poate scufunda Titanicul”, atribuită unui membru al echipajului la plecarea în călătoria fatală din 1912.
— Trebuia? întreb eu. Ce legătură are?
Ea își dă ochii peste cap, apoi deschide ușa cu bruschețe.
— Mulțumesc, doctore Wolfgang. Vrei să-l trimiți pe Beau încoace dacă tot ieși?
Dr. Wolfgang și Alice au un scurt schimb de cuvinte în germană.
Apoi el iese și ea își dă din nou ochii peste cap.
— Boșorog nesuferit!
— Credeam că sunteți prieteni!
— Mi-a fost profesor. E un geniu, dar nu-l pot suferi. E bătrân, țâfnos și imposibil de impresionat. Dar ar trebui să-i vezi dimensiunile colosale ale…
— O, Doamne, te rog, nu-mi spune!
— Ale palatului memoriei, asta voiam să zic, încheie Alice.
— Care e…?
— O șmecherie ca să-ți amintești lucruri. Construiești o casă în interiorul minții tale. Ori de câte ori vrei să depozitezi o informație, te concentrezi asupra locului unde o pui. Păstrezi lucrurile într-o ordine strictă ca să știi unde să le găsești.
Se preface că vomită.
— Eu nu lucrez așa. Asta a dus la unele… neînțelegeri în timp ce-ți puneam întrebări sub hipnoză.
— Cum ar fi?
— El vrea să urmeze coridoarele micii colibe a memoriei tale, spune ea. Vrea să verifice cu atenție fiecare cameră, fiecare dulap și raft în ordine. Eu prefer să urmez dârele.
— Dârele?
— De lumină, zice ea. Le văd de când eram mică. Sunt conexiunile pe care le face intuiția mea. Gândește-te în termenii ăștia: îmi pomenești despre coșmarurile tale recurente. Mi le descrii, iar un amănunt anume se… luminează cumva. Să zicem că e sfera de întuneric care te înghite.
Îmi sare în ochi ca și cum ar fi luminată toată și o iau pe urmele ei către toate lucrurile cu care e conectată: noaptea, o spaimă tot mai mare, Deschiderea ta, un sentiment de neputință. Poate fi ceva distinct sau vag.
Indiferent de asta, eu aștept până când altceva îmi sare în ochi înainte să-mi continui drumul.
— Și dacă nu-ți sare nimic în ochi?
Alice se strâmbă.
— Atunci aștept până când îmi sare. De-asta durează atâta. Dar e mai ușor decât să o iei de la începutul lucrurilor, irosind ore întregi într-o cameră plină cu amintiri despre zile de naștere, petreceri și baloane. Și a funcționat, da? Sigur, la minima rezistență, dar a funcționat.
Beau se ivește în ușă.
— Intră, intră, spune Alice făcându-i semn să înainteze.
El face un pas și se reazemă de tocul ușii.
— Am avut o revelație, spune Alice bătând din palme. La trei zile după ce a terminat terapia EMDR, Natalie a renunțat la dans. Înainte de asta o vedea pe Bunica de câteva ori pe an și începuse să danseze cu puțin timp înainte să aibă prima viziune, Deschiderea ei. E posibil să
existe o legătură între nivelul redus de activitate fizică și pierderea contactului cu Bunica.
— Nu ți se pare o coincidență? întreb eu.
Ea clatină din cap.
— Nu, spune cu fermitate.
— Și asta fiindcă așa ți-a zis un fir de lumină?
— O rază de lumină, dar da. E important, simt asta. În plus, ia gândește-te: e o activitate fizică, un soi de ritual, dar are și ceva artistic, meditativ. Ăsta e scopul ritualului: când te-ai obișnuit cu o acțiune, mintea ta e capabilă să ignore mișcarea fizică și să se concentreze asupra altor lucruri. Când visăm sau avem halucinații, se activează mai multe zone separate din creier. E posibil ca dansul, care combină activitatea mentală cu cea fizică, să îți permită accesul la lumea Bunicii cu mai multă eficiență decât stresul sau epuizarea emoțională.
Beau mă privește.
— E ca pianul, spune el.
— Despre ce vorbești? întreabă Alice.
Beau își mută greutatea de pe un picior pe altul.
— Pot să mă deplasez între lumi când cânt.
Alice își lipește vârfurile degetelor.
