— Cântecul ăsta ești tu, spune Beau. Dar n-am avut timp să-l termin.
Simt stomacul urcându-mi în torace și mă prăbușesc înapoi în timp, iar el se oprește din cântat. Deschid ochii și suntem pe vârful unui deal, în lumina lunii, înconjurați de o turmă de bizoni adormiți. Beau se ridică
și eu îl imit.
— Unde suntem?
— În trecut, cred.
— Tu ne-ai adus aici, spune el.
Se răsucește și îi urmăresc direcția privirii până la un copac aflat în josul pantei. Pornește către el și se oprește cu o mână pe trunchi.
— Vreau să încerc ceva, spune el cu un zâmbet strâmb.
Îmi întinde cealaltă mână.
— Serios, Beau Wilkes?
Cobor spre el. Nu știu de ce, dar în această lume – sau în acest timp
– nu sunt deloc îngrijorată din cauza lui Matt, nu-mi e nici teamă că-l voi pierde pe Beau sau că voi pierde lumea lui sau că n-o voi găsi pe bunica.
Aici existăm în afara acestor lucruri și mă simt calmă cum rar am mai fost în ultimii câțiva ani. Nu există nimic de care să fug.
Beau mă trage către el, trecându-și un braț peste spatele meu.
Buzele i se mișcă aproape de tâmpla mea, făcându-mi inima să-și iuțească bătăile.
— Gata?
— Îhî.
El închide ochii și își mișcă degetele pe coastele mele ca pe clapele unui pian. Începem să ne deplasăm înainte.
Prin timp, nu prin spațiu, la fel ca în dressingul meu. Aceeași senzație blândă de scufundare din stomac, ca și cum am fi trași înainte printr-o apă caldă. Soarele înălțându-se la est și coborând fulgerător spre vest. Norii gonind pe deasupra, schimbându-și culoarea, forma și densitatea, ploaia căzând șiroaie, apoi evaporându-se și condensându-se din nou deasupra noastră. Iarba crescând tot mai înaltă până ne ajunge la talie, trunchiul noduros al copacului de sub palma lui Beau mișcându-se odată cu noi.
Minute în șir, animalele trec ca o ceață pe lângă noi, în timp ce soarele, luna și stelele se învârt deasupra noastră. Uneori trec și oameni, deși nu le putem desluși trăsăturile. Căruțe și mașini și excavatoare galbene curăță pământul, nivelându-l în jurul nostru, trecând prin noi și prin copacul nostru de parcă n-am exista. Odată ce terenul a fost curățat, asistăm la punerea fundațiilor, apoi la stivuirea miilor de cărămizi, la turnarea cimentului, iar copacul continuă să rămână cu noi, complet invizibil pentru ființele și lucrurile ce se mișcă în jurul nostru ca niște năluci.
Brusc am senzația că ne-am izbit de un zid și mintea mea recunoaște momentul acesta ca fiind prezentul, cu toate greutățile și fricile mele. Goana din jurul nostru încetinește și vedem oameni deplasându-se prin sala fie muzică, dar prea repede ca să ne observe pe noi sau mamutul ăla de copac. Când în cele din urmă timpul ne aruncă
înapoi afară, stăm în continuare lângă arborele de lalea. Îmi dau capul pe spate și privesc tavanul, pe care copacul îl străpunge ridicându-se la zeci de metri în aer.
Tavanul nu e sfărâmat sau năruit. Mai degrabă ai impresia că
încăperea a fost construită în jurul copacului, permițându-i să crească
înăuntru de la început, furișându-se prin crăpături subțiri ca să se înalțe afară, în timp ce rădăcinile lui sapă în mocheta industrială de culoare albastră. Râd și mă uit în sus spre Beau, care își apleacă chipul serios spre mine.
— Îmi amintește de povestea ta cu fata care a căzut din cer, zice el.
— N-am văzut ceva mai frumos.
— Îți place copacul ăsta, Natalie Cleary? E al tău.
— Ești fantastic.
El își îndeasă bărbia în piept, părând aproape rușinat. Văd o altă
latură a lui, un alt mic fragment din Beau la care am acces. Vreau să le adun la un loc și să le asamblez să le păstrez pentru totdeauna. Îi întorc fața spre mine și-l sărut pe obraz.
— Mă faci să vreau să rămân, șoptesc eu.
El își lasă mâna să cadă și copacul piere ca și cum n-ar fi fost.
Podeaua și tavanul sunt din nou intacte și suntem singuri în sala de muzică.
— Atunci rămâi, spune el cuprinzându-mă blând pe după talie.
— Nu-i așa simplu.
— Rămâi, zice el zâmbind.
— Beau!
— Natalie.
„Dacă ești tu însăți, îi vei îndepărta pe mulți”, obișnuia Bunica să
