Mama lui Megan e anestezist, iar tatăl ei – un arhitect pasionat de vânătoare, așa că locuința lor nu e numai imensă, ci și izolată, ascunsă la capătul unei alei lungi de pietriș și a unui petic frumos de pădure. Când eram copil, vastitatea ei cu coloane albe îmi amintea de Casa Albă, dar planul etajelor e surprinzător de aerisit și de modern.

Domnul și doamna Phillips ne conduc în camera lui Megan, care ocupă cea mai mare parte a subsolului. Ușile ei din spate, glisante, dau într-un patio spațios cu un lac artificial, bun pentru pescuit. Încăperea are ceva de prințesă, un stil nu tocmai reprezentativ pentru Megan, care n-a făcut eforturi nici să-l schimbe, nici să și-l însușească. Podeaua, de obicei acoperită de haine, hârtii și cărți, e acum perfect goală și simt o ușoară tristețe.

— Nu-mi vine să cred că te lăsăm să ne tragi chiulul, zice tata din spatele meu.

— Ați zis amândoi că e o idee bună, îi reamintesc eu. Independență

și sănătate mentală și așa mai departe.

— Nu, mama ta a fost de părerea asta, spune el. Ea e relaxată și nostimă. Eu sunt cel sever.

Eu pufnesc.

— Da, chiar așa și ești. Ar trebui să îți schimbi ocupația pe cărțile de vizită – din Vraci de cai în Fascist de cai.

— Să știi că sună bine. Nu-i deloc rea ideea, scumpo.

Mă sărută pe creștet, iar mama lasă să-i scape un scâncet.

— Vă lăsăm singuri un minut, spune doamna Philips pornind către scări împreună cu domnul Phillips.

Mama mă îmbrățișează.

— Nu sunt decât câteva săptămâni, îi amintesc eu.

— Și apoi o să pleci la facultate, spune ea. Ai crescut prea mult.

Oprește-te!

— Crede-mă c-am încercat!

Mama râde, apoi își trage nasul înfundat.

— Suntem tare mândri de tine!

— Mersi.

— Sună-ne, scumpo, spune tata prinzându-mă de bărbie.

Pleacă, iar eu mă prăbușesc pe pat. Dacă Beau ar fi cu mine, nu m-aș

mai simți atât de speriată și de pustiită. Măcar de-aș ști unde a dispărut Bunica.

26

Joyce Kincaid mă sună sâmbătă dimineață ca să-mi reamintească de strângerea de fonduri din acea seară. Au combinat-o cu Frenezia Piraților, astfel ca o parte din fonduri să acopere cheltuielile spitalizării lui Matt, iar restul să meargă la echipa de fotbal.

— Sper că știe, acolo unde e, suspină ea. Că vede cât de mult le pasă

tuturor. Și sunt atât de fericită că ai putut să rămâi și să iei parte la asta!

Ar însemna atât de mult pentru el.

— Da, și eu sunt fericită că am putut să rămân.

De fapt, am încercat cu disperare să mă conving că nu trebuie să fiu prezentă la strângerea de fonduri, deși mă omoară gândul că Beau va fi și el acolo, cel mai probabil, chiar dacă în alt univers. Să fim aproape, chiar dacă separați de o cortină impenetrabilă, e mai bine decât fără –

așa cum s-au scurs ultimele câteva zile. După ce închei conversația cu Joyce, ies în patio pe ușa din spate a camerei lui Megan. E mai răcoare decât mă așteptam și pâlcuri de nori joși și întunecați plutesc peste lac și peste pădure. Ceața pare să distorsioneze totul, dar pornesc oricum, luând telefonul cu mine. Încerc să dau din nou de Beau, dar apelul meu nu ajunge la el și nu-mi rămâne decât să hoinăresc fără țintă prin pădure, chinuindu-mă să ajung din nou în lumea lui.

Telefonul începe să-mi sune în mână și sunt cât pe ce să-l scap în timp ce răspund la el, așa că văd numele de pe ecran abia în ultima clipă.

— Rachel?!

— Bună și ție, zice Rachel, aparent indignată că sunt așa de surprinsă.

Oftez.

— Există vreun motiv pentru care mă suni, Rachel?

Ea dă drumul unul oftat și mai lung.

— Uite, îmi pare rău pentru ceea ce s-a petrecut între mine și Matt.

Era beat și cred c-am fost… curioasă.

— E în ordine, zic eu tăios. Asta-i tot?

— Doamne, Natalie, încerc să-mi cer scuze!

— N-ai de ce.

Mânia din vocea mea face ca vorbele mele să nu fie prea convingătoare, deși chiar nu știu de ce mai sunt supărată.

— Bine, cum zici tu, spune Rachel. Te-am sunat fiindcă voiam să

știu dacă vrei să mergem împreună la Frenezie în seara asta.

— De ce? întreb eu sincer nedumerită.

— Fiindcă nimeni altcineva nu înțelege, spune ea pătimașă. Pentru că nu vreau să mai petrec o singură secundă ascultând-o pe Molly Haines smiorcăindu-se de parcă l-ar fi cunoscut. Nici nu voiam să merg în seara asta, dar acum, dacă-i pentru Matty… m-am gândit că… dacă ai merge și tu…

Se oprește și sunt atât de surprinsă, încât nu știu ce să-i răspund.

— Alo?

— OK, zic eu.

— OK ce?