Ne întâlnim la ușă și ieșim în parcarea încinsă, cu asfaltul lipicios.
Ochii lui sunt uscați și privirea hotărâtă, toate sentimentele închise din nou în siguranță, unde nimeni nu le poate vedea. Dar eu le-am văzut.
L-am văzut. Mi-aș dori să-l pot cuprinde în brațe cu totul, tot ce e el, deși nu sunt în stare să-mi găsesc propriile părți lipsă.
El urcă în camionetă fără o vorbă.
— Ești OK? îl întreb.
El face semn că da. Îmi pun mana peste a lui și el mi-o strânge ușor.
— Nici eu, îi spun.
Beau vine să mă ia în plină noapte, așa cum ne-am înțeles, și eu mă
furișez afară prin fereastra dressingului. Străbat în fugă fundătura mea de stradă până în locul unde și-a parcat camioneta și deschid portiera din dreptul pasagerului. Poartă un tricou alb și încerc să nu-i remarc brațele puternice și bronzate și pieptul lat în lumina chioară din cabină.
Eu am tras pe mine niște blugi scurți și mă străduiesc să nu remarc nici faptul că privirea lui stăruie asupra picioarelor mele. Eșuez în ambele eforturi și, ca urmare, tot drumul până la școală sunt într-o stare de agitație dublată de vinovăție.
Beau parchează lângă intrarea din spate. Coboară și împinge cu piciorul o piatră mare, plină cu fosile de trilobiți și scoici, aflată lângă
peretele școlii, apoi se apleacă, ia de sub ea o cheie și pune piatra la loc.
— Cum ai făcut rost de ea? întreb în timp ce descuie ușa.
— Cheia? Mi-au dat-o odată cu Premiul Nobel pentru Pace, răspunde el. Am furat-o, Natalie.
Străbatem coridorul către sala de muzică, încercând să facem cât mai puțin zgomot, și ne strecurăm înăuntru. Beau se duce la pian și se așază, apăsând la întâmplare câteva clape.
— Merge de fiecare dată? întreb privindu-i spatele.
El se întoarce spre mine cu un zâmbet abia schițat.
— Vrei să stai lângă mine, Cleary?
Râd cu privirea în pământ și traversez încăperea așezându-mă
lângă el pe băncuță. Îi simt căldura acolo unde trupurile noastre se ating și constat că încă îmi zâmbește. E aproape de-ajuns ca să alunge amintirea salonului de spital luminat de neon și a zumzetului monitoarelor și aparatelor care fac oxigenul să circule prin trupul lui Matt. Nu mi se pare drept să simt ceea ce simt pentru Beau în clipa asta așa că apăs o clapă ca să-mi abat gândurile.
— Da, merge de fiecare dată, spune el concentrându-și atenția asupra pianului. Înainte să te cunosc, cântatul era singura metodă pe care o știam ca să ajung la lumea ta. Iar fotbalul era singura metodă ca să
mă ancorez într-a mea.
— N-ai schimbat niciodată lumile în timp ce cântai? îl întreb.
El clatină din cap.
— Când cânt, nici nu mi se pare că există două lumi, ci numai una.
— Trebuie să te fi simțit ușurat când ți-ai dat seama de asta.
— Până acum, da, spune el și ochii ni se întâlnesc din nou.
— Alice crede că în vreo două luni n-o să mai pot trece în lumea ta.
Vocea îmi e abia mai mult decât o șoaptă și Beau își coboară
privirile.
— Și crezi că are dreptate?
— Nu știu. Cred că Bunica mă poate ajuta.
Nu e vorba numai de faptul că trebuie să salvez viața cuiva – deși asta am de făcut. Dar o parte din mine crede că Bunica mă poate ajuta să
rămân Deschisă și îmi doresc foarte tare să fie așa.
Mâinile lui Beau încep să alunece pe clape și eu închid ochii.
Cântecul e frumos, sumbru și intens, lent și dureros. Ca sărutul dintre noi doi după ce-am fugit din spital.
Ca atunci când mi-am luat rămas-bun de la Megan.
Ca atunci când am văzut o viață nouă ivindu-se pe pământ în timp ce o alta se stingea.
Ca maturizarea, când te pomenești că viața trage de tine, te frământă și te răsucește ca pe un aluat trecut printr-o mașină de făcut tăieței. Și, în timp ce muzica mă învăluie, mi se face dor să dansez.
— Ce cântec e ăsta?
