— E o prostie, spune ea brutal. N-o să fii cineva pentru că te-ai dus la Brown. Deja ești cineva.

32 Ceremonie specifică multor licee și colegii din SUA, la care iau parte foști absolvenți ai instituției. Are loc de obicei în septembrie sau octombrie și ia forma unui banchet urmat de o paradă sau de activități sportive și de o seară de dans.

— Rachel, oftez eu.

Nu mă înțelege – cum ar putea? –, dar și-a deschis sufletul în fața mea și azi, în clipa asta, vreau să încerc.

— Uite, când aveam cincisprezece ani am pierdut o persoană care era importantă pentru mine. Mă cunoștea mai bine ca oricine, mai bine decât familia mea, Megan sau Matt. Mă înțelegea și îmi semăna mai mult ca oricine și odată ce a dispărut, n-am mai știut cine sunt și n-am mai simțit că locul meu e aici. Am început să mă simt din nou ca un copil de cinci ani care trebuie să demonstreze că e la fel ca toți ceilalți.

De-asta am renunțat la dans. Mi s-a părut că nu făceam decât să

alimentez sentimentul ăsta și voiam să învăț cum să fiu eu însămi și să

nu-mi fie rușine. Și voiam să aflu despre moștenirea mea culturală, pentru că n-am investigat cu adevărat niciodată subiectul ăsta. De-aia am ales Brown. Pentru că e departe, dar nu chiar atât de departe, și pentru că au studii despre civilizația cultura indienilor americani și dans și, da, pentru că e Ivy League. E mai ușor să spui că vrei o educație superioară decât să explici chestiile celelalte.

— Puteai să explici toate astea dac-ai fi vrut.

Rachel mă măsoară cu acea expresie cu care m-a privit în toți anii de când ne cunoaștem.

— În fine, zice ea în cele din urmă, Brown n-o să te ajute să devii tu însăți. Ești deja tu însăți, fie că vrei sau nu.

— Și numai pentru că tu nu știi încă ce vrei, nu înseamnă că nu există nimic de dorit.

Ea își dă ochii peste cap, dar pe buze i s-a ivit un zâmbet.

— În fine, zice ea ridicându-se și scuturându-și turul pantalonilor.

Ar trebui să plecăm.

Încuviințez.

— Lasă-mă o secundă.

— Sigur, spune ea și se duce să mă aștepte în mașină.

Mă întorc către afiș, neștiind ce vreau exact să fac. Îmi pun palma pe el, cum a făcut Rachel, și închid ochii.

— Ajută-mă, șoptesc eu.

Deschid ochii și ceva îmi străfulgeră prin fața lor. Cu inima zvâcnindu-mi în piept, încerc să mă agăț de schimbare. Afișul a dispărut și în locul lui a apărut un mic monument de piatră. Obiectele

îngrămădite pe marginea drumului au dispărut și ele, înlocuite de o movilă cu flori sălbatice purpurii și galbene, dar înainte să apuc să citesc cuvintele gravate în piatră, acestea se schimbă din nou. Însă numele și numărul lui Matt nu reapar. În locul lor e o cruce de lemn pe care stă

scris ceva, dar nu apuc să citesc ce fiindcă RUGAȚI-VĂ PENTRU MATT

KINCAID #4 se ivește aproape imediat.

Dumnezeule!

Alice are dreptate.

Sunt mai mult de două lumi.

Sau asta, sau iarăși m-am deplasat prin timp. Poate că într-o zi afișul va fi înlocuit. Poate că pe el va scrie altceva. Nu știu decât că există alte două monumente care ocupă același spațiu.

În aceeași clipă, Rachel claxonează și strigă:

— Hei, Nat, e cald și Dumnezeu te poate auzi la fel de bine și din mașină, știi? Hai să mergem!

Înainte de dispariția Bunicii, înainte să existe mai mult de două

lumi, înainte ca iubirea mea din copilărie să fie în comă, Frenezia Piraților era pentru mine unul dintre evenimentele cele mai așteptate ale verii. Îmi amintesc ce emoționată și nerăbdătoare eram în clasa a noua, în drum spre prima mea Frenezie, în mașina mamei. Noaptea se încheie cu un antrenament de fotbal în aer liber, iar acela era primul an al lui Matt în echipă.

Mă întrebam dacă o să apuce să joace sau dacă Devin Berkshire, căpitanul echipei, avea să se împăuneze pe teren pe toată durata meciului. Ba chiar îmi făceam griji că Matt avea să paseze de câteva ori și apoi avea s-o dea în bară. Nu pentru că mi-ar fi păsat dacă era un jucător bun sau nu, ci pentru că știam cât de prost s-ar fi simțit el și ce și-ar fi auzit de la tatăl lui după aceea. E ciudat să te gândești că Matt mai avea câteva săptămâni până să scape de criticile nesfârșite ale lui Raymond și acum…

Lucrurile de care mă temeam cândva mi se par atât de neînsemnate acum. Simt o durere din ce în ce mai familiară, o nevoie de a-l avea pe Beau lângă mine. Nu pot să nu-mi spun că totul ar fi OK sau măcar ceva mai bine dacă Beau ar fi aici.

Străbat parcarea împreună cu Rachel, provocând o cantitate considerabilă de șoapte și bârfe. Rachel le răspunde arătându-și dinții.

— Ai naibii bârfitori, spune ea, se uită la noi de parcă s-ar întreba ce caută una lângă alta cele două fete care s-au giugiulit cu Matt Kincaid.

— Nu cu tine au ce au, ci cu mine.

— Ei, asta chiar n-a sunat deloc egocentric.

— Dar așa e. Eu sunt cea care s-a sărutat cu altcineva la petrecerea lui Derek și pe urmă s-a certat cu Matt în stradă. Înainte ca el să plece cu mașina. Toți cred că e vina mea și nu se înșală prea tare.

Rachel se oprește din mers și pufnește.

— Vai de mine! Tu chiar crezi asta, pe bune?!

— Tu nu?

Se uită în jur, apoi mă apucă de mânecă și mă trage în spatele unei curse gonflabile cu obstacole.

— Uite ce, zice ea, Matt mi-a povestit ceva. Și nu mi-a dat voie să

spun nimănui, dar dacă te ajută să treci peste faza asta, cred că merită

să-ți povestesc.

— Zi.

Ea își încrucișează brațele și se uită în jos la piciorul încălțat în sanda cu care răscolește pământul.

— Matty e alcoolic.

— Ce? exclam eu. Nu, nu e alcoolic!