Sunt aproape fericită, aproape în siguranță.

Mă arunc la pieptul lui și el mă ridică în aer, îmbrățișându-mă și apăsându-și buzele pe gura mea în timp ce ploaia ne împresoară, strecurându-se printre trupurile noastre.

— Tremuri, spune el privindu-mă în ochi.

Clatin din cap. Nu pot vorbi fără să izbucnesc în plâns. Nu sunt în stare să-i spun că știu tot, că nu e responsabil pentru problema lui Matt, chiar dacă familia Kincaid dă vina pe el. Nu pot decât să spun:

— Credeam că te-am pierdut.

— Nu.

Mâinile lui se strecoară prin părul meu ud leoarcă și îmi cuprind obrajii. Mă sărută apăsat, apoi clatină din cap.

— Nu.

Ploaia cade cu putere, biciuind fără milă porumbul, iarba și pietrișul, și abia pot să-i aud glasul.

— Matt e alcoolic, zic eu.

Beau își coboară privirea.

— Știu.

— Și de ce nu mi-ai spus?

El abia se uită la mine, cu un zâmbet chinuit în colțul gurii.

— Natalie, cum crezi că învață să bea un băiat de zahăr ca Matt?

Crezi că se împiedică într-o bună zi de o sticlă de whisky în timp ce se plimbă prin pădure? Sigur nu de la ratatul de copil al alcoolicilor din vecini!

— Tu bei ca să poți să treci de la o lume la alta, spun eu. Nu poți să

te învinovățești pentru asta.

El clatină din cap, continuând să-mi evite privirea.

— Natalie, știm amândoi că beau din diverse motive, spune el. Și știi ce e culmea? Că mă pot opri când vreau, chiar la jumătatea paharului, chiar cu shotul în dreptul gurii… nu contează. Am trăit alături de suficienți alcoolici ca să știu că în cazul lor asta nu-i valabil.

N-am crezut… m-am așteptat ca lui Matt să-i fie la fel de ușor pe cât îmi era mie. Mai ușor chiar. M-am gândit ce naiba, pierdem un meci, se supără pe ai lui, trebuie să se mai relaxeze… putem să bem până ne trece necazul. Eu așa am făcut ori de câte ori am avut o problemă, încă de la paisprezece ani, când m-a părăsit mama pentru prima oară. N-am știut ce efect avea să aibă asupra lui, n-am știut ce-i făceam.

Își lasă bărbia în piept și închide strâns ochii, scuturând din cap ca să-și alunge emoția.

— N-am știut!

— Beau!

Îmi cuprinde fața în palme:

— Matt e alcoolic și în lumea mea. Și nu pentru că e prieten bun cu Beau Wilkes. Pentru el tu nu exiști! E din cauză că are un anumit gen de personalitate. E pentru că noi toți n-am luat-o în serios. Nimeni n-a știut!

Îl fac să-și ridice capul, dar continuă să-și țină ochii în pământ, evitându-mi privirea.

— Ce s-a întâmplat n-a fost din vina noastră în niciuna dintre lumi.

Și problemele lui Matt… nu din cauza ta le are. Ar fi apărut oricum în cele din urmă.

În sfârșit, își ridică ochii spre mine, încruntându-se.

— Ți-am spus. Nu contează. Fie că e sau nu vina mea, să știi că

n-am încercat să stau departe de tine, Natalie. Devine din ce în ce mai greu să-mi găsesc drumul spre tine și pierd socoteala timpului. Bucăți mari de timp.

Inima mi se oprește în piept. Am crezut că am găsit cheia, răspunsul. Am crezut că dacă îl voi putea face pe Beau să nu se mai învinovățească, disparițiile lui vor înceta, când de fapt rezolvarea n-a stat niciodată în mâinile noastre. Înghit un nod din gât, unul de mărimea unui pumn.

— Ce crezi că înseamnă asta?

Cu ochii în pământ, el își strecoară brațele în jurul mijlocului meu, apoi îmi înfruntă privirea.

— Nu mai avem prea mult timp.

Mă lupt să-mi înghit lacrimile. Am plâns prea mult în ultima vreme.

Sunt atât de sătulă să plâng. Mă ridic pe vârfuri și-l sărut între sprâncene, de parcă aș vrea să netezesc cuta pe care o are acolo.

— Nu-mi da drumul.

Și nu-mi dă drumul.

Nici când intrăm în casa părăsită care trosnește din cauza umezelii și-a temperaturii în scădere. Nici când ne lungim pe podea acolo unde ar trebui să fie patul lui. Nici tot restul nopții, pe care ne-o petrecem înlănțuiți.

Mă ține lipită de el toată noaptea, cu toată ființa lui, abia îndrăznind să clipească, până când, deodată, dispare din brațele mele.

27

— Nu mai avem timp, îi spun lui Alice.

Am terminat de povestit tot ce s-a petrecut încă de acum două

minute, dar ea n-a scos niciun cuvânt. L-am văzut pe Beau preț de vreo două ore în ultimele două zile, dar ambele vizite s-au încheiat cu dispariția lui: duminică seara, în timp ce stăteam în tribunele stadionului și priveam soarele apunând, și luni dimineață, când stăteam întinși în patul lui, fiecare cu degetele împletite în părul celuilalt.

— Ce s-a întâmplat data trecută când ai plecat în fugă? o întreb. Ți-a venit vreo idee?

Ea oftează.

— Nu tocmai. Am crezut că am pus degetul pe ceva când ai zis că

Bunica se ascunde în alt timp, așa că am coborât prin vizuina iepurelui în lumea teoriilor despre călătoria în timp.