spună. „Însă să te conformezi dorințelor celorlalți ar însemna să te exilezi din tine. E dureros, dar n-ai de ales, Natalie.”
Asta simt în privința lui Beau. Că nu pot fi cu el. Că am nevoie să
fiu cu el. Că n-am de ales și că răspunsul ar trebui să fie clar, dar nu e.
Mă desprind brațele lui.
— Ar trebui să trecem la treabă.
— O să te aștept, dacă asta vrei, spune el.
Îmi imaginez o viață fără Beau și pe Beau cu altcineva. Ambele idei sunt insuportabile, dar înghit în sec și strâng din dinți.
— Nu vreau asta. Nu mă aștepta, mint eu.
23
— O, Dumnezeule! strigă Coco năvălind în camera mea. Uită-te la asta! E peste tot la știri!
Mă ridic în capul oaselor în pat, cu inima bubuindu-mi în piept.
Acum o clipă rătăceam prin coșmar, convinsă că plămânii mi se umplu de sânge, așa că inspir cu lăcomie în timp ce Coco îmi întinde telefonul ei mobil.
Simt cum mi se urcă sângele la cap, așteptându-mă să vad imagini ale școlii străpunse de un copac în vârstă de cinci sute de ani sau, și mai rău, alte vești proaste despre Matt. În schimb dau peste portretul unei femei cu ochii prea depărtați și cu chipul încadrat de o tunsoare pixie obraznică.
— Doctorița Langdon?
— I-a ars casa, chirăie Coco smulgându-mi telefonul din mână. A lăsat cuptorul aprins.
— E teafără? întreb înghițindu-mi nodul din gât.
— Abia a scăpat cu viață. S-ar părea că s-a trezit în toiul nopții și nici măcar n-a simțit miros de ars, dar ceva a îmboldit-o să verifice arsgazul, iar când a intrat în bucătărie a văzut că focul ajunsese deja până-n tavan. Le-au scos afară, pe ea și pisica ei, pe o fereastră de la etaj.
E acoperită cu arsuri de gradul doi și trei.
— Dar o să scape, nu?
Coco ridică din umeri fără să-și desprindă ochii de ecran.
— Nu-mi vine să cred că psihoterapeutei tale i-a luat foc casa în aceeași săptămână în care prietenul tău a…
Amuțește brusc și-și astupă gura cu palma.
— Scuze, nu voiam să zic asta!
— E OK, mint eu.
„Și Matt nu e prietenul meu”, adaug în gând, fiindcă mi s-ar părea o cruzime s-o spun cu voce tare.
— Ce nebunie! repetă Coco tastând rapid pe telefon. Mă măsoară cu privirea ei limpede:
— De ce am impresia că nu ești așa surprinsă?
— Ba sunt.
— Ba nu ești, zice Coco scuturându-și buclele auriu-roșcate.
Aruncă o privire către hol și-și coboară vocea:
— I-ai dat tu foc la casă cumva?
— Coco! zic eu cu asprime. Nu i-am dat foc la casă. Nici vorbă de așa ceva, OK?
— Atunci care-i treaba?
Oftez și închid ușa dormitorului. Mamei nu i-ar plăcea să afle că
i-am vorbit lui Coco despre asta. Nu i-ar plăcea, dar n-ar recunoaște-o față de mine fiindcă s-ar teme să nu mă facă să mă simt prost sau să-mi fie rușine. E ca un compartiment de tacâmuri înzestrat cu conștiință, încercând să ne țină pe toți separați și în siguranță, fără ca furculițele să
se simtă prost fiindcă nu-s linguri, iar lingurile să nu-și facă griji că
furculițele sunt ascuțite.
— Bunica m-a prevenit, recunosc eu, iar Coco face ochii și mai mari.
— Te-a prevenit că…?
— Mi-a spus că doctoriței Langdon o să-i ardă casa.
