— Putem merge împreună. Nu prea pricep de ce, dar fie.

— Bun, zice ea. Poți să vii să mă iei pe la nouă. Nu vreau să stau acolo toată noaptea.

— Uau, pe bune? Mersi mult!

— Și oamenii zic că eu sunt aia afurisită, îmi aruncă ea.

Rachel locuiește într-un parc de rulote aflat dincolo de cartierul de neam prost unde stă Derek Dillhorn; ca și cum arhitecții orașului s-ar fi gândit că e o idee bună să le reamintească celor săraci că sunt săraci și celor bogați că sunt bogați. Aici costul vieții e ieftin, un adevărat chilipir.

Locuința lui Rachel este una dintre cele mai drăguțe, cu un gazon îngrijit de care e probabil responsabilă, dat fiind că mama și sora ei lucrează în tura de noapte și-și petrec mai toată zilele dormind.

Când eram mici ne plăcea să organizăm petreceri în pijamale aici, sub supravegherea surorii ei Janelle, pentru că nu existau reguli. Când am mai crescut însă, invitațiile la Rachel acasă au încetat să mai apară și au trecut secole de când n-am mai fost pe-aici.

Mă așteaptă afară, un alt lucru pe care obișnuia să-l facă atunci când veneam pe la ea, ca să se asigure că nimeni nu ciocănea și nu suna când dormea doamna Hanson. Privind-o cum se apropie de mașină, simt împunsătura regretului. Nu pentru c-aș compătimi-o – nu-i cazul –, dar îmi amintesc toate motivele pentru care țin la ea. Toate motivele pentru care am fost prietene. O fi o ticăloasă, dar e una sinceră, cu o inimă mare.

E o luptătoare, ținându-și familia unită și străduindu-se să termine

liceul, deși încă de la zece ani doamna Hanson îi tot spune că e suficient de drăguță încât să n-aibă nevoie de carte.

— Nu m-am gândit niciodată c-o să văd o fată de la Ivy League în fața casei mele, spune Rachel instalându-se pe scaunul de lângă șofer.

Deci ce te-a făcut să rămâi în fundul ăsta de lume pentru tot restul verii?

— Chestii, zic eu.

— Pare important, spune ea trecându-și mâinile prin păr.

Tăcem amândouă în timp ce ieșim din parcul de rulote îndreptându-ne către liceu. Mai avem zece minute, când Rachel privește pe geam.

— Trage pe dreapta! zice ea agitată.

— Ce? De ce?

— Aici e! Memorialul!

— Memorialul? zic eu cercetând din priviri marginea drumului care duce către intersecție. Pentru Matt? Dar n-a murit!

— Altar, loc de veghe, zi-i cum vrei, dar trage pe dreapta!

Încetinesc și opresc lângă un stâlp de telefon cu un afiș pe care scrie RUGAȚI-VĂ PENTRU MATT KINCAID #4. În jur s-au adunat grămezi de ursuleți de pluș, bilete, flori și jachete. Nici nu apuc să opresc motorul, că Rachel sare din mașină și aleargă către acel loc. Ies și mă

apropii de ea, găsind-o îngenuncheată pe acostamentul presărat cu pietriș, cu două degete lipite de afiș.

— Ce facem aici? întreb eu cu blândețe când ajung lângă ea.

Ea deschide ochii și oftează iritată.

— Tu ce crezi că fac? Mă rog. Ce, ești prea sofisticată pentru chestii de-astea?

— Rachel, putem să terminăm cu căcatul ăsta despre snobii care merg la Brown? Chiar n-am chef de-așa ceva, zic eu așezându-mă lângă

ea.

Rachel mă privește cu coada ochiului.

— De ce-ai rămas aici? Din cauza lui Matt?

Îmi trec degetele prin păr.

— Nu știu, zic eu. În parte, poate că da. Dar mai ales pentru că

încerc să-mi dau seama ce-ar trebui să fac în etapa asta a vieții mele. Nu mi s-a părut un moment bun să plec.

Ea se lasă să cadă în fund, îmbrățișându-și genunchii și punându-și bărbia pe ei.

— Ești norocoasă, spune ea.

— De ce? întreb eu suspicioasă.

— Pentru că ești una dintre acele persoane care are de făcut ceva în viață, în timp ce noi restul facem ce facem, pur și simplu. Înțelegi?

— Nu, spun eu. Nu cred că există asemenea oameni.

Ea râde amar:

— Natalie, tu ai vrut să mergi la Brown de când aveai cinșpe ani. În anul ăla eu nu-mi doream decât ca Janelle să mă ia la petrecerile la care se ducea și să merg la festivitatea Reîntoarcerii Acasă32 împreună cu Derek. Credeam că mă bucur pur și simplu de viață în timp ce tu încercai să scapi de a ta. Dar toate dorințele mele se concentrau în jurul liceului și acum am senzația că nu mi-a mai rămas nimic. Nimic cu excepția lui Matt, care e în comă, și a tuturor prietenilor mei care pleacă

la Universitatea din Kentucky. Și a ta, care scapi de-aici așa cum ți-ai dorit dintotdeauna.

— Dar nu de voi voiam să scap. Știi asta, nu? zic eu încet.

Ea mă privește neîncrezătoare și se uită din nou la afiș.

— Măcar tu vrei ceva, chiar dacă numai să pleci de-aici. Eu n-am ce să-mi doresc, decât ca toată lumea să se întoarcă. Nimic pentru tot restul vieții.

— Și dansul?

— Nu mi-am dorit niciodată să dansez, spune ea. Am vrut să fac parte din trupa de dans. E cu totul altceva.

— Nu știu dacă vreau să merg la Brown.

Vorbele îmi scapă ca aerul dintr-un balon, dar iată-le, plutind în jurul meu pentru prima oară.

— Vreau să fiu deșteaptă. Vreau să știu adevărul și să fiu cineva.

— Ce prostie, spune ea.

— Poftim?