Mă opresc din mers și el se oprește odată cu mine, fără să-și desprindă ochii dintr-ai mei. Nu vreau să intru înăuntru fără el, dar nu știu cum să i-o spun. Sala de așteptare va fi prea rece, prea goală, prea înspăimântătoare. Lumea îmi va părea prea întunecată. Adevărul – și anume că, indiferent dacă Matt se va face sau nu bine, peste două
săptămâni eu și Beau nu ne vom mai vedea cel mai probabil niciodată –, mă apasă. Întind mâna să-l ating.
El își coboară privirea către mâna mea, apoi își ridică lent ochii și sunt convinsă că ne vom săruta din nou. Reușesc să-mi desprind ochii de ai lui și zic:
— Treizeci de minute.
El se întoarce și pornește către ușile automate ale spitalului. Înainte să ajungă la ele, atât el, cât și camioneta lui au dispărut.
Vorbesc cu bărbatul de la recepție și una dintre asistentele lui Matt mă conduce în salonul lui. Mama sa stă lângă pat. Se ridică și mă
îmbrățișează.
— O să se bucure foarte tare să-ți audă vocea, spune ea.
Privesc chipul inconștient al lui Matt. Are o cicatrice de zece centimetri care-i urmărește linia părului, iar ochiul stâng și obrazul sunt acoperite de vânătăi. Pe nas are lipit un pansament voluminos din care ies tuburi subțiri de plastic conectate la un aparat. Joyce îmi da drumul din îmbrățișare și-și șterge ochii.
— Și-a rupt spatele când a fost aruncat din mașină, spune ea. Nu pot să-și dea seama cât de rău e afectat din punct de vedere fizic până nu se trezește.
— Oh!
Asta-i tot ce reușesc să spun. Podeaua pare să se legene cu mine și toate baloanele, buchetele de flori și ursuleții așezați grămadă lângă
perete se leagănă odată cu ea. Lumea e ca o călătorie pe o corabie vikingă și apa limpede ce o înconjoară e făcută din toate lucrurile la care nu pot lua parte.
— Stai tu cu el cât mă duc la toaletă? întreabă Joyce. Nu vreau să-l las singur, în caz că…
Nu-și încheie fraza.
— Sigur, încuviințez eu.
Ea iese și eu rămân unde sunt, încremenită pe podeaua care se leagănă, până pierd socoteala timpului, respirând adânc și pregătindu-mă. În cele din urmă mă apropii de el cu mișcări mașinale și mă așez pe scaunul pe care Joyce l-a tras lângă pat.
— Bună, Matty, șoptesc luându-i mâna într-a mea.
E ceva în neregulă cu vocea mea. La fel de în neregulă ca fața lui. La fel de în neregulă ca zumzetul discret și țiuitul aparatelor și perfuziilor la care e conectat.
— Eu sunt.
Tăcerea care îmi răspunde e un cer acoperit de nori întunecați, așteptând să scadă temperatura suficient ca să se poată dezlănțui. Când o fac, în loc de ploaie cad lacrimi. Îmi apăs obrazul pe dosul mâinii lui Matt.
— Îmi parc rău, șoptesc eu.
Sub obrazul meu pielea lui e rece, ca și cum inima sa ar fi prea ocupată ca să mai aibă timp să-i trimită sângele să circule până în vârfurile degetelor. Îmi amintesc că, prima oară când ne-am ținut de mână, în seara meciului de fotbal, în clasa a opta, am fost surprinsă de
răceala pielii lui. Până atunci nu mă mai ținusem de mână decât cu Tyler Murphy și inconștient îmi formasem convingerea că mâinile tuturor băieților sunt calde și transpirate.
Mâinile lui Matt însă nu-mi oferiseră nicio alinare împotriva vântului tăios de octombrie, în timp ce stăteam lipiți unul de altul pe panta dealului. Îmi amintesc că, în ciuda frigului, mi-am zis că probabil păream luminați pe dinăuntru, judecând după cum ne priveau ceilalți colegi. În cele din urmă, să fiu o prelungire a lui Matt a început să mi se pară o cușcă, dar în noaptea aceea mi s-a părut o onoare.
L-am iubit pe Matt Kincaid de la bun început. Poate că nu m-am simțit niciodată complet absorbită de dragostea pentru el și nici nu m-a luat prin surprindere – sigur că orice persoană pe care o iubea Matt n-avea cum să nu-l iubească la rândul ei. Este băiatul care vede numai partea bună a oricui, care râde cu ușurință, iartă repede, înclină spre cea mai timidă persoană din încăpere, nu bârfește și nu judecă atunci când ceilalți o fac.
E, în același timp, cel a cărui inimă am frânt-o și care s-a purtat ca un ticălos înainte să urce beat la volan, și deodată mă cuprinde furia.
Sunt furioasă pe mine, pe el, pe intersecția unde mașina lui a ieșit de pe drum și pe restul lumii, care a stat cu mâinile în sân și a permis să se întâmple asta.
— Îmi pare rău, repet eu întruna, dar vorbele mele nu schimbă
nimic și, în curând, aceste scuze au gust de otravă și încep să vărs lacrimi de furie.
Cum a putut să-mi facă una ca asta?
Cum a putut să ne facă tuturor asta?
Închid ochii, care-mi șiroiesc de lacrimi, și când îi deschid îl văd pe Beau de cealaltă parte a patului, cu fața în palme și cu umerii zguduiți de plâns. Am alunecat cumva în cealaltă lume și el nu știe că sunt aici și-l văd. Crede că e singur.
E singur.
Sunt singură.
Îmi doresc nespus să mă apropii de el. Vreau să-l iau în brațe și să-i spun că-l înțeleg.
În schimb mă întorc și ies în fugă din încăpere, ștergându-mi lacrimile care-mi picură de pe bărbie.
Jumătate de oră mai târziu, Beau apare în sala de așteptare, unde m-am așezat ceva mai departe de un grup de juniori din echipa de fotbal. Îmi dau seama că suntem în lumea lui după admirația cu care aceștia îl privesc. El se oprește și le vorbește cu voce joasă, așa că nu-i deslușesc spusele. Unul dintre boboci se freacă la ochi și Beau îi pune o mână pe umăr, clătinând ușor din cap.
— …o să fie bine.
Asta e tot ce aud din cauza huruitului aerului condiționat.
