Râd și, preț de o secundă, greutatea de pe piept mi se ridică.
— Despre ce soi de bagaj vorbim? întreb și apoi mă simt vinovată
că-l verific pe Beau, fie și nepremeditat.
— Păi, o dată e maică-sa. E cam… dusă. Iar tatăl lui a plecat și nu vine niciodată să-l vadă. Nu cred că în ultimii cinci ani a venit la vreun meci, nici măcar în cele două ocazii când echipa a ajuns în finala pe stat.
S-ar părea că-i trimite lui Beau colete cu băutură. Tipul e un fost alcoolic și ai zice că-l imploră pe Beau să-i ia locul, acum că el nu mai bea. Sigur, astea-s bârfe. Probabil numai zvonuri.
— Nu-s chiar așa convinsă, zic eu privindu-mi picioarele și amintindu-mi de Noaptea Absolvenților, când Beau se furișase în școală
ca să se îmbete și să cânte la pian.
Megan oftează.
— Și mai e și toată povestea cu Matt.
— Da, zic eu. Cred că e greu pentru toată lumea.
Megan își roade unghia de la degetul mic și ridică din umeri.
— Da, dar mai ales pentru Beau. Familia Kincaid crede că numai el e de vină.
— Pentru accident? întreb uluită.
— Pentru băutură. Nu par să priceapă că Matt e capabil de propriile lui greșeli, măcar din când în când. Ori de câte ori se întâmplă ceva nasol, draga de Joyce nu ratează prilejul să-l arate cu degetul pe Beau.
Când erau copii, au dat foc amândoi hambarului și, din câte spune Matt, 25 Cincinnati/Northern Kentucky Internațional Airport, aeroport foarte mare din Kentucky.
a fost mai ales vina lui, dar i-a fost frică de ce i-ar fi putut face părinții.
Așa că Beau a luat vina asupra lui și a Matt trebuit să-i convingă pe ai lui să nu depună plângere.
— Uau, îngaim eu, gândindu-mă ca părinții lui Matt îi fac pe-ai mei să pară o încrucișare între niște hipioți și maica Teresa.
Mi-i amintesc pe Joyce și Raymond ținându-se departe de Beau în sala de așteptare, în dimineața de după accident, luându-l în seamă doar ca să-i arunce priviri ucigașe.
— O să fie bine, îi spun lui Megan. Totul o să fie bine.
— Mă bucur că ne-am întâlnit, spune Megan.
Ne ridicăm, gata de plecare – la fel ca întotdeauna, ne înțelegem una pe alta fără să facem risipă de cuvinte.
— Și eu.
E adevărat că nimic nu te poate răni mai tare ca iubirea pe care i-o porți cuiva, dar nici leac mai bun ca ăsta nu-i.
21
— A fost odată un grup care a plecat la vânătoare, a spus Bunica.
Printre ei se aflau un bătrân, fiica lui, soțul ei și copilul lor. Deși plecaseră la vânătoare laolaltă, nu a durat mult și s-au despărțit.
Bătrânul, femeia și soțul au pornit într-o direcție, iar copilul a luat-o din greșeală în direcția opusă.
N-au observat lipsa copilului decât când soarele a început să apună
și atunci nu le-a mai rămas altceva de făcut decât să poposească undeva.
Au avut noroc să dea peste o cabană într-o poiană și au decis să rămână
acolo peste noapte.
Au făcut un foc zdravăn și s-au culcat, bătrânul într-o parte a cabanei, bărbatul și femeia în cealaltă. Când din foc nu mai rămăseseră
decât tăciunii, cei doi soți au fost treziți de un zgomot. Au ascultat și s-au convins că era un câine care rodea un os. Apoi zgomotul s-a transformat într-un zgrepțănat sonor, așa că s-au dat jos din pat ca să
vadă de unde vine.
Traversând încăperea, au descoperit că bătrânul fusese ucis de un animal și sângele i se revărsa din trup pe patul unde se culcase. S-au speriat, bineînțeles, dar noaptea era în toi și nu aveau ce face. Animalul dispăruse, așa că soții au acoperit cadavrul bătrânului, au ațâțat focul și s-au întors în pat, unde au așteptat răsăritul.
Dar imediat ce focul s-a stins, au auzit iar acel zgomot. Au sărit din pat și s-au repezit către cadavrul bătrânului. De data asta au zărit creatura care îl ucisese: un schelet însuflețit, care și-a ridicat privirea spre ei, apoi a fugit printr-o gaură din peretele colibei. Soțul și soția au fost îngroziți. Știau că acea făptură nu avea să le dea voie să fugă, așa că s-au strecurat înapoi în pat și s-au apucat să facă planuri pe șoptite.
Au ațâțat din nou focul, apoi soția a spus, suficient de tare ca s-o audă scheletul de unde stătea ascuns: „Bărbate, mi s-a făcut sete. Trebuie să cobor la pârâu să beau niște apă.” Și a plecat, iar scheletul nu a urmărit-o. Apoi bărbatul a mai pus niște lemne pe foc și a zis cu voce tare: „Unde e soția mea? De ce lipsește de atâta vreme? O să cobor la pârâu să mă asigur că n-a pățit nimic.” Și s-a furișat și el din cabană, iar de îndată ce s-a depărtat puțin, a rupt-o la fugă. Și-a găsit soția în pădure și-au alergat amândoi către casa lor.
Dar scheletul s-a întors când focul s-a stins și a descoperit că îi dispăruse prada, așa că a pornit pe urmele lor, scoțând niște urlete cumplite. Cei doi au alergat până la ei acasă, unde și-au găsit consătenii în toiul unei mari sărbători. Auzindu-le strigătele de ajutor, oamenii s-au repezit în pădure ca să-i întâmpine, iar scheletul a fugit.
A doua zi dimineață, un grup a pornit către cabană. Au găsit ce mai rămăsese din trupul bătrânului și în șură au descoperit un coșciug vechi din scoarță de copac în care se afla scheletul, un bărbat pe care prietenii lui îl lăsaseră neîngropat. Ca să distrugă coliba și scheletul, au înconjurat cocioaba cu scoarță uscată și combustibil și-au aprins focul. Și în timp ce stăteau și priveau coliba care ardea, au văzut o vulpe cu niște ochi strălucitori ca focul ieșind din casă și fugind în pădure.
