din pădure. O vreme ne mulțumim să stăm pur și simplu așa, respirând precipitat.
În cele din urmă, realitatea mă năpădește, făcându-mă să mă clatin.
— L-au băgat în comă, spun eu cu glas sugrumat. S-ar putea să aibă
leziuni cerebrale.
Beau nu se clintește. Nici măcar nu clipește. Genunchii îmi cedează.
Mă prăbușesc plângând în hohote și Beau mă prinde de mijloc. Îmi dă
părul la o parte de pe obraz cu mișcări stângace, dar nu contează.
Oricum nu văd nimic, nici măcar nu-mi pot deschide ochii.
— E vina mea, hohotesc eu și Beau mă strânge mai tare în brațe și-și lipește fruntea de a mea, în timp ce mâinile i se încurcă în părul meu. E
vina mea!
— Nu, nu, spune el.
Buzele lui le găsesc pe ale mele, fierbinți și ude de lacrimi. Și cu fiecare sărut durerea mea pare să se reverse în el. O cantitate inepuizabilă, gata să umple spațiul gol.
Respir adânc și deschid ochii.
— De ce s-a întâmplat în ambele lumi?
Beau clatină din cap și mă trage din nou lângă el.
— Nu pot să fac asta.
Mă doare să spun aceste cuvinte. Mă doare să-l privesc pe Beau, să-l doresc și să știu că n-o să-l mai pot vedea niciodată fără să-mi amintesc ce i s-a întâmplat lui Matt.
— Nu pot să fac asta.
Beau mă privește în ochi și o încruntătură îi brăzdează fruntea.
— Trebuie s-o găsesc pe Bunica, spun eu. Am nevoie de ajutorul tău.
„Am nevoie de tine.”
— O s-o găsim.
Ea poate repara lucrurile.
Ea o să-mi spună ce să fac.
O să-l salvez.
Mai am două săptămâni până plec.
Șase săptămâni până la sfârșit.
Ea poate repara lucrurile.
Coșmarul mă bântuie toată noaptea, numai că de data asta sunt în mașină cu Matt, nu cu mama. Și nu râdem. Ne certăm, țipăm unul la altul, când deodată mașina părăsește șoseaua și plonjează în pârâu.
Începe să se umple cu sânge și, întorcându-mă către Matt, descopăr că
are o tăietură adâncă în mijlocul frunții. Îmi apăs palmele pe rană dar sângele mi se prelinge printre degete, arzându-mă la contactul cu pielea, până ce întregul trup îmi e în flăcări, încins de căldura sângelui lui Matt.
E vina mea.
Mă trezește bubuitul unui tunet. Mă ridic în capul oaselor cu cearșaful leoarcă de sudoare, și dau cu ochii de botul lui Gus. Stă cu labele din față pe pat și cu cele din spate pe podea și scâncește speriat, tresărind la fiecare trosnet care zguduie cerul. Îmi îngrop obrazul în blana deasă de pe gâtul lui și încerc să-l liniștesc, deși eu însămi sunt îngrozită.
— Îmi pare rău, Gus, șoptesc împingându-l la o parte și coborând din pat.
Cotrobăi prin sertare după echipamentul sportiv și îmi iau tenișii din dressing. Mă îmbrac în grabă și mă furișez pe scări până la tava cu
chei din bucătărie, unde scotocesc printre monede, nasturi și alte fleacuri până găsesc cheile de la mașina mamei. Îi scriu în grabă un bilețel și i-l las pe masă, apoi ies fără să scot vreun zgomot pe verandă. Ploaia și tunetele s-au îndepărtat deja și cerul are o nuanță verzuie.
Merg cu mașina mamei până la școală, parchez în spatele sălii de sport și mă uit îndelung la telefonul pe care l-am pus în suportul pentru pahar. Am ceva de făcut și, după noaptea trecută, știu că nu trebuie să
mai amân. Au telefonul, caut numele doctoriței Langdon și apăs APELARE înainte să încep să-mi pierd curajul.
— Alo? răspunde ea somnoroasă după al doilea apel și sunt cât pe ce să închid.
În ciuda succesului ei, doctorița Langdon nu mi-a prea plăcut niciodată. Tăcută și cu chipul împietrit, fără să trădeze nici cea mai mică
