emoție, indiferent ce i-aș fi spus – total opusul lui Alice.

— Alo? repetă ea, iar eu, fără să vreau, îmi dreg vocea. Cine-i acolo?

Oftează și știu că e pe punctul de-a închide, așa că izbucnesc:

— V-ați verificat aragazul?

Urmează o clipă de tăcere, apoi ea întreabă calmă:

— Natalie?

— Avea dreptate, mă bâlbâi eu. Bunica s-a întors și mi-a spus c-o să

se întâmple ceva și chiar s-a întâmplat, așa c-ar trebui să aveți grijă.

Din nou se lasă tăcerea. Doctorița Langdon nu vorbește niciodată

înainte să gândească, nu reacționează imediat, ci planifică.

— Unde ești, Natalie? Ești în siguranță? Ai făcut atâtea progrese și nu trebuie…

— Sunt în regulă, o întrerup eu. Bunica are dreptate, dumneavoastră sunteți cea care are probleme. Jur că are dreptate!

N-aveți decât să credeți că-s nebună, dar trebuie să vă verificați cuptorul și ochiurile aragazului și orice altceva poate lua foc, bine?

— Ce ți-a mai zis bunica ta, Natalie? Ți-a spus să faci ceva?

— Nu-i bunica mea. Verificați-vă aragazul! mă răstesc eu și închid, trântind tare telefonul pe locul de lângă șofer.

Cobor din mașină și alerg către gardul de plasă, escaladându-l la fel cum am făcut împreună cu Beau în noaptea petrecerii lui Matt.

Nu pierd timpul cu încălzirea. E atât de cald și e așa multă

umezeală, că mușchii mei deja sunt încălziți, iar pielea îmi e acoperită cu

o peliculă lunecoasă de transpirație. Pornesc pe asfaltul pistei într-o alergare ușoară și mintea mea își găsește acel calm meditativ pe care arareori îl ating fără efort fizic.

Număr turele – una, două, trei, patru – până pierd socoteala timpului și a distanței. Nu există capăt. Nu există un loc unde să mă

opresc. E o alergare eternă, fiecare nouă tură nu are nici început, nici sfârșit. În curând mi se pare că toată viața mea a fost ca această alergare și încep să simt asta în burtă: ca un văl tremurător, de parcă stomacul meu ar fi pe o scenă și cortina ar urma să se ridice.

Continui să alerg și, în mintea mea, străpung acel văl. Lumea rămâne în urmă. Pentru prima oară de la Deschiderea mea, lumea dispare și sunt conștientă că eu am făcut asta. Terenul de sub picioarele mele nu mai e neted și asfaltat. Scaunele de metal ude de ploaie, gardul ruginit de plasă, loja portocaliu cu negru rezervată presei, proiectoarele stinse și stâlpii porții, totul a dispărut.

Toate se află în continuare aici, dar nu acum. Apoi lucrurile reapar și eu încerc să mă deplasez din nou înapoi, căutând acea senzație de montagne russe din stomac. Dar, deși mi se pare că simt vălul tremurând, nu reușesc. Nu pot face timpul să se miște.

Mă opresc din alergat și mă aplec, proptindu-mi palmele pe genunchi și încercând să-mi recapăt suflul.

De cealaltă parte a stadionului, cineva coboară din tribune: o blondă

slăbuță în tricou și pantaloni scurți. Intră pe pistă și-mi face cu mâna, dar nu spune nimic. Megan. Nu Megan a mea, dar totuși Megan. Începe să

dea ocol pistei într-un ritm constant și încep și eu să alerg din nou.

Alergăm la capetele opuse ale pistei, sincronizându-ne pașii, fără ca una dintre noi s-o ia înaintea celeilalte, ca două planete orbitându-se reciproc.

Pierd din nou noțiunea timpului și ies din abisul minții mele numai când Megan încetinește și se duce să se așeze pe rândul de jos al tribunei. Soarele se ivește la orizont, pictând cerul într-un portocaliu intens.

Îmi termin tura în pas lejer și mă duc să mă așez lângă ea, dorindu-mi să fie cea mai bună prietenă a mea. Stăm tăcute o vreme și privim răsăritul. Dacă stăm în tăcere, pot măcar să pretind că sunt alături de cea mai bună prietenă a mea.

Este cea mai bună prietenă a mea.

— Îmi pare rău pentru Matt, zic eu deodată.

Ea se străduiește să zâmbească, dar nu mă privește.

— Și mie.

— O să fie bine.

— De unde știi?

— Nu știu. Dar așa-mi doresc.

Ea își șterge lacrimile cu dosul palmei.

— Și eu.

Tace câteva minute și tocmai îmi spun că n-are chef de vorbă și vrea să fie singură, când o aud zicând: