Nu știu cât rămân acolo nemișcată. Nu mai știu în care dintre lumi mă aflu. Oare chiar contează?

În cele din urmă mă întorc și dau peste Beau și-un grup de colegi privindu-mă în tăcere.

— Du-mă acasă!

Beau se duce la camioneta lui și urcă fără să scoată un cuvânt. Îl urmez, simțindu-mi picioarele tremurând ca niște jeleuri în timpul unui cutremur și evitând cu disperare privirile care ne urmăresc în timp ce coborâm aleea în marșarier.

— Nu trebuia să faci asta, zic eu.

— Ba trebuia.

Vocea îi e joasă și conduce repede, refuzând să mă privească.

— Nu trebuia să te amesteci, spun eu și el râde amar. Vorbesc serios, Beau. L-ai rănit.

El clatină din cap.

— Vrei să zici că i-am făcut ce voia să-ți facă el ție.

— Nu mi-ar fi făcut rău, insist eu, deși încă mai tremur, având proaspătă în minte privirea tulbure și aproape însetată de sânge a lui Matt.

— Natalie, chiar nu pricepi, nu?

— Ce să pricep?

— Las-o baltă, spune el.

Nu mai vorbim tot drumul, iar când ajungem în fața casei mele, el oprește motorul și continuăm să stăm așa, în tăcere. În cele din urmă, Beau vorbește fără să-și desprindă privirea de la volan:

— Poate că beau prea mult și mai sar la bătaie din când în când, dar ție nu ți-aș face niciodată rău, ție sau celor la care țin. Nu meriți așa ceva.

Nimeni nu merită așa ceva. Natalie, n-ar trebui să-ți fie frică de cei pe care-i iubești.

— Trebuie să plec.

Cobor din mașină și mă reped în casă înainte să-mi vadă lacrimile udându-mi obrajii.

Mă trezesc din nou în toiul nopții și de data asta știu imediat că nu sunt singură. Îmi îndrept privirea către balansoar.

Bunica e aici, dar de data asta poartă alte haine: un halat roz peste o cămașă de noapte albastră, decolorată. Pielea ei e mai puțin ridată și părul îi e adunat îngrijit într-un coc.

— Bunico, zic eu ridicându-mă.

Ochii ei rătăcesc prin încăpere de parcă ar fi oarbă.

— Nu te teme, Natalie, spune ea și apoi dispare.

— Bunico, spun eu în întuneric. Bunico!

Nu primesc niciun răspuns. Încerc să mă gândesc la cântecul pe care l-a cântat Beau în acea noapte, în sala de muzică, la sentimentul pe care l-a trezit în mine. Încerc să îl sincronizez cu propria mea anxietate. Asta

nu e greu: simt o greutate în piept și un gol în stomac, senzația de nedescris că s-a întâmplat ceva rău.

Îl aud pe Gus scâncind la ușă. Mă dau jos din pat și-i dau drumul pe coridor, iar el pornește ață către scări, zdupăind stângaci în timp ce coboară. De jos, din bucătărie, vine o lumină care ajunge până la baza scării și se aud voci vorbind în șoaptă.

Cobor încet treptele și străbat holul până în bucătărie. Mama și tata stau la masă față în față și, când mă opresc în ușă și mama își ridică

privirea, observ că are ochii roșii și umflați. Tata se întoarce spre mine și ochii lui sunt sumbri și încercănați.

— Bună, scumpo, zice el încet.

— Ce s-a întâmplat?

Părinții mei schimbă o privire și mama izbucnește în plâns acoperindu-și gura cu mâna ei delicată. Tata îmi arată din cap scaunul galben de lemn de lângă el, dar nu mă pot clinti. Fiecare picior îmi atârnă de parcă ar avea o tonă și inima-mi bate ca și cum aș fi gonit.

— Tată? îl iscodesc cu o voce slabă, abia un scâncet.

El oftează și se ridică, punând o mână pe umărul mamei, al cărei trup firav e zguduit de un plâns tăcut.

— E în viață, iubito, spune tata, dar Matt Kincaid a avut un accident.

20

Când ajungem în sala de așteptare a spitalului, se petrec mai multe lucruri deodată. Joyce Kincaid mă ia în brațe își îngroapă obrazul în părul meu și izbucnește în plâns. Raymond îi strânge mâna tatei, dar nu poate spune niciun cuvânt. Însă lucrul cel mai rău, cel mai greu de îndurat, este senzația de cădere din stomacul meu și străfulgerarea de pe scaunul albastru din colț, sub televizorul de pe perete.

În acea străfulgerare apuc să-l văd preț de o fracțiune de secundă pe Beau, cu coatele pe genunchi, apăsându-și palmele pe gură și privind fix podeaua cenușie cu picățele. Câteva scaune mai încolo stau în tăcere o altă Joyce și-un alt Raymond. Joyce îi aruncă o privire lui Beau și aș jura că buzele i se arcuiesc într-un rictus acuzator și plin de ură.

Ei nu mă văd, dar eu îi văd peste umărul lui Joyce a mea, care mă