strânge foarte tare în brațe, suspinându-mi în ureche.
Îi văd și știu ce înseamnă asta. Ambele versiuni ale lui Matt sunt aici.
O, Dumnezeule!
Ușile batante se dau în lături și apare doctorul. E tânăr, blond și slăbănog, cu ochelari cu rame subțiri și un halat alb mult prea mare.
— Domnule și doamnă Kincaid, veniți, vă rog, cu mine? spune el.
Are o expresie gravă, rău-prevestitoare și abia își desprinde ochii de la peretele asupra căruia a ales să rămână cu privirea fixată. Joyce plânge și mai tare și mama o mângâie blând pe spate.
— Haide, Joyce, șoptește Raymond încercând să-și desprindă soția din brațele mele.
O conduce către ușile cenușii, către veștile proaste, iar eu fac câțiva pași în urma lor.
— Îmi pare rău, domnișoară, îmi spune doctorul. Doar familia.
— Poate să vină, spune Joyce. E iubita lui Matt. Poate să vină.
N-o corectez, deși inadvertența ei mă face să mă crispez din tot trupul. Doctorul încuviințează și ne conduce înăuntru. Vuietul din creierul meu mă împiedică să înțeleg tot ce spune, căci mintea mea s-a împărțit în două, fiecare cu o versiune diferită a aceleiași povești.
„Era beat. Nu te-a ascultat. N-aveai ce să faci. O să se facă bine.”
„Tu l-ai lăsat să plece cu mașina. Puteai să fi sunat la poliție. O să
moară. O să moară de două ori și tu i-ai distrus viața.”
Devin brusc conștientă că lângă mine Joyce hohotește din ce în ce mai tare și aud din nou calmul fals cu care doctorul vorbește:
— …comă indusă. Trebuie să-l operăm și apoi să lăsăm inflamarea să se reducă. E posibil să aibă leziuni cerebrale, dar nu putem determina severitatea acestora.
— E posibil, repetă Raymond, masându-i umerii lui Joyce. E posibil, Joyce, nu e ceva sigur.
Ea clatină din cap, strângând din pleoapele din spatele cărora îi șiroiesc lacrimile, refuzând să audă. Nu-mi mai simt picioarele.
Nu-mi mai simt picioarele și nici inima, ci numai golul din stomac.
Mă retrag, dar o fac de parcă altcineva îmi controlează trupul cu ajutorul unei telecomenzi. Nu vreau să-i las acolo, dar plec. Mă întorc și fug.
Fug de ei.
Ies în fugă pe ușile cenușii, hidoase, revenind în oribila sală de așteptare vopsită în albastru și gri, unde totul e diferit: Cealaltă Joyce și Celălalt Raymond stau posomorâți pe scaunele lor, departe de Beau, iar părinții mei au dispărut. Nu mă opresc din fugă.
Ies alergând din spital și apoi acesta dispare. Intersecția aglomerată
unde se întâlnesc două artere principale dispare. Restaurantul Steak’n Shake, magazinul Christmas Tree Shop și clădirea Check-into-Cash dispar și ele. A dispărut totul, cu excepția copacilor și-a spinărilor verzi-albăstrii ale dealurilor, care mi se sparg la picioare ca niște valuri ce amenință să mă înghită.
„Dar n-au cum”, îmi zic în gând.
„Atâta timp cât continui să mă mișc, nu mă pot trage dedesubt.”
Și fug. Alerg din răsputeri simțind pe piele o umezeală care nu-i chiar ploaie.
„Bunico, unde ești?”
„Mi-e frică.”
„Ajută-mă.”
„Ajută-mă.”
— Te rog!
Cuvântul țâșnește dinăuntrul meu, smuls și zdrențuit de plămânii mei lacomi după aer.
— TE ROG! urlu.
O lumina albă, strălucitoare, explodează în fața mea și preț de o clipă îmi spun: „Bunica a venit după mine. O să mă scape de toate astea.
O să le las în urmă.”
În clipa următoare, textura terenului de sub picioarele mele se schimbă brusc, devenind din moale și neregulată tare și plată. Țipetele bufnițelor și cântecul greierilor se transformă în claxonul insistent al unei mașini, iar aroma nopții înrourate e înlocuită de miros de cauciuc ars. Sunt în mijlocul drumului. O mașină se află la numai câțiva metri de mine, gonind prea iute ca să poată opri.
Nu știu de ce, dar în acea clipă, singurul lucru la care mă gândesc este să-mi acopăr ochii. Îmi ridic brațul ca să mă apăr de lumina orbitoare a farurilor, când ceva se lovește de mine aruncându-mă într-o parte și mașina trece în viteză pe lângă mine.
Mă întorc și-l văd pe Beau privindu-mă și chinuindu-se să respire.
Restul lumii a dispărut deja din nou, lăsându-ne singuri într-o poiană
