— Nu.
— Ce? De ce nu?
— Unde să joc, Natalie? Crezi că atelierul de vulcanizare are o ligă
de fotbal?
— Nu te-a contactat niciun vânător de talente? întreb eu.
El nu răspunde imediat.
— Te-a contactat, nu-i așa?
El trage aer adânc în piept și-și coboară ochii spre mine:
— Nu vreau să discut despre fotbal.
Preț de un moment, în mine se duce o luptă între dorința de a-l înțelege și cea de a face privirea aceea să dispară din ochii lui.
— Bine, zic eu.
Se apleacă să mă sărute, dar înainte s-o facă, cineva îi dă un brânci zdravăn. El cade în piscină cu capul înainte și întregul patio se umple de țipetele surprinse ale celor care se pomenesc împroșcați cu apă pe picioare. Mă uit în spate exact la timp ca s-o zăresc pe Rachel îndepărtându-se cu un aer satisfăcut, iar când mă întorc din nou spre Beau, îl văd râzând nevenindu-i să creadă că i s-a întâmplat una ca asta, dându-și din ochi părul ud și pornind către mine. Izbucnesc și eu în râs, cuprinzându-i în palme obrajii uzi.
— Crezi că-i nostim, Natalie Cleary? întreabă el zâmbind.
— Ce rău îmi pare! zic eu, fără să mă pot opri din râs. E absolut îngrozitor!
— Da, îmi dau seama că-ți pare tare rău.
— Da. Mă simt groaznic.
— Și eu.
Mă prinde de talie și mă sărută, apoi mă trage de pe marginea piscinei în apa încălzită și simt rochia ridicându-mi-se în jurul coapselor în timp ce sandalele încearcă să-mi fugă din picioare.
— Beau! îl dojenesc nu prea convingător. Nu-mi vine să cred c-ai făcut asta!
Noi țipete izbucnesc când Derek, Luke și Lauren Peterson sar în piscină în jurul nostru.
— Ce rău îmi pare! mă imită Beau.
Îl stropesc cu apă și el mă apucă de brațe, imobilizându-mi-le pe lângă trup, apoi mă sărută până simt fluturi în stomac. Se trage înapoi cât să mă poată privi în ochi.
— Mă ierți?
Sunt cât pe ce să răspund, când, dincolo de umărul lui Beau, îl zăresc pe Matt. Stă la marginea curții și mă privește cu gura căscată, beat și distrus. Și nu e Matt al lui Beau.
E Matt al meu. Sunt sigură.
— Trebuie să vorbesc cu tine, îmi strigă el ca să acopere larma.
Totul e la fel ca în urmă cu o secundă și totuși complet schimbat.
Fetele din trupa de dans sunt adunate pe șezlonguri. Rachel se află
printre ele de parcă n-ar fi plecat niciodată, iar părul ei este castaniu lucios, culoarea lui obișnuită. Am revenit în lumea mea.
Beau se întoarce să-l privească pe Matt și probabil își dă și el seama ce s-a întâmplat, pentru că nu spune nimic. Se uită din nou la mine.
— Revin într-un minut, îi spun surprinzându-mă pe mine însămi.
El încuviințează din cap. Mă apropii de trepte și ies din piscină
șiroind de apă, și o adiere fugară de vânt mă face să mă înfior. Matt pornește fără o vorbă către aleea din fața casei și eu îl urmez îngrijorată, cu obrajii arzând de jenă.
Partea din față a proprietății familiei Dillhorn e luminată de proiectoare care evidențiază dâmbul acoperit de flori bine îngrijite din centrul aleii grandioase. Matt ajunge pe la jumătatea aleii înainte să se întoarcă spre mine. Deschide gura, dar din ea nu iese niciun sunet, și-mi întoarce spatele mânios. Când mă înfruntă din nou, ochii îi sunt plini de lacrimi și simt un fior de vinovăție.
— De ce faci asta? întreabă el.
Trag aer în piept și încerc să rămân calmă, rațională.
— Ce anume?
El întinde brațul în direcția curții din spate.
— Cine-i tipul ăla? De ce l-ai adus încoace, când știai c-o să fiu aici?
De ce…
