— Exact! spune Matt zâmbind cu ochii în pământ. Probabil asta îl face atât de bun la fotbal, dar în același timp, ăsta-i motivul pentru care și-a asumat toată vina când am dat amândoi foc hambarului tatei din greșeală, când aveam treisprezece ani. Și acum îi sunt îndatorat pe vecie ticălosului!
— Vrei să-i pun o piedică sau ceva ca să ai ocazia să-l prinzi?
— Ai face așa ceva? Ar fi grozav!
După o secundă, adaugă:
— E un băiat bun. Ține minte asta… dacă încearcă să te îndepărteze.
Mă privește în ochi și simt o durere stranie. Seamănă cu acel Matt pe care-l știu mai mult decât a semănat Celălalt Matt în ultimele săptămâni. Așa ar fi stat lucrurile între noi dacă am fi reușit să rămânem prieteni în loc să avem o relație. Îmi dau seama că mi-e dor de el. Mi-e dor de un Matt Kincaid pe care n-o să-l mai pot avea niciodată.
— Ar trebui să mă duc să-l salvez din mijlocul colegilor, înainte să
aibă vreunul nevoie de ceva de la el, zic eu.
— Da. Clar.
În vocea lui Matt se simte o undă de regret pe care numai cine-l cunoaște bine ar putea-o detecta.
Mă strecor printre Celălalt Brian Walters și Celălalt Skylar Gunn și intru în casă. Beau își îndreaptă spatele când mă apropii de el, punându-și paharul pe tejghea și cuprinzându-mă de mijloc ca să mă
tragă mai aproape.
— N-ai găsit tequila? strig eu ca să acopăr muzica.
El clatină din cap.
— Cine-i prietena ta, Wilkes? strigă Derek. Știi cum o cheamă, Patru?
— Mai bine află înainte să se repeadă Rachel la ea și să fii silit să dai depoziții la poliție, zice Celălalt Luke Schwartz.
— Patru? întreb ridicându-mă pe vârfuri ca să mă audă Beau.
— Numărul de pe tricou, zice el.
— Ăla e numărul lui Matt, zic eu.
E ziua mea de naștere.
El clatină din cap.
— Kincaid are numărul nouășpe.
Mă simt dezorientată și nostalgică. Iată o lume unde Matt nu și-a construit viața în jurul meu, nu a plănuit un viitor pe care nu i-l pot oferi, o lume unde nimeni nu și-a imaginat că ne va vedea în fața altarului. Aici e o lume unde nu sunt decât eu însămi și unde, din întâmplare sau datorită coincidenței sau destinului, Beau e numărul patru.
Ziua mea de naștere.
Luke și Derek îi dau înainte, întrecându-se în încercarea de-a mă
face să mă simt prost, neștiind că i-am văzut cu nădragii în vine, beți turtă, deghizați în Buzz Lightyear și Woody de Halloween sau bătuți la fund de părinți pe la picnicuri. Beau îi ignoră complet, neavând ochi decât pentru mine.
— Hai să ieșim, zic eu.
El mă urmează afară, în patio. Ocolim piscina luminată și ne așezăm pe margine, fără să luăm în seamă roiurile de țânțari care zboară
deasupra suprafeței calde a apei. Rachel a dispărut din bucătărie, dar ea și prietenele ei nu sunt nici în curte; trăiesc un moment de vinovăție la gândul că poate eu am alungat-o, așa cum faptul c-am văzut-o împreună
cu Matt m-a pus pe mine pe fugă.
Apoi îmi dau seama că nu contează. Așa cum a zis Beau, dacă
ne-am fi născut cu toții în aceeași lume – dacă Beau și Matt ar fi prieteni, iar Rachel ar fi fosta lui iubită asta n-ar schimba cu nimic ceea ce simt.
Nu pot să șterg ceea ce s-a petrecut între mine și Matt. Nu pot să redevin doar amica lui, dar pot să las trecutul în urmă.
— Ești OK? întreabă Beau înghiontindu-mă cu umărul.
— Da, zic eu scuturându-mi capul ca să-mi limpezesc mintea. Hei, ghici ce-am auzit!
— Ce?
— Că ești tare bun la fotbal.
El studiază albastrul electric al piscinei și încuviințează din cap. Dar nu spune nimic.
— Ai de gând să continui să joci?
El clatină din cap, apoi își ridică ochii către stele.
