Mint cât de repede îmi permite creierul:
— Din Rhode Island. Sunt în vizită la niște rude.
Matt râde.
— Rhode Island? Ce-i în Rhode Island?
— Păi, de exemplu, Universitatea Brown.
— Studiezi la Brown?
— Voi începe din toamnă.
El privește peste umăr către bucătărie, unde Beau umple două
pahare cu bere.
— Nu mă înțelege greșit, dar nu pari să fii genul lui Wilkes.
— Și care-ar fi ăla?
Matt se mai uită o dată peste umăr. Îi urmăresc privirea și o zăresc pe fata care stă rezemată de bufet aruncându-i lui Beau priviri ucigașe.
— Rachel Hanson, spune Matt. Fetele nebune, în general.
— N-aș numi-o pe Rachel nebună, zic eu.
Matt mă privește nedumerit și încerc s-o dreg.
— Adică nu mi se pare că-i nebună. E chiar admirabil felul în care urlă în gura mare tot ce-i trece prin cap.
— Chiar dacă-i trece prin cap că i-ar plăcea să te vadă rasă-n cap?
— Asta ar fi o greșeală, zic eu. Aș arăta splendid rasă în cap.
— Probabil că da, spune Matt roșind.
Glumele, flirtul, senzația că a fi dorită de Matt Kincaid înseamnă
ceva… Doamne, ce familiare-s toate astea! Dar în același timp, acest Matt e altfel decât Matt al meu – mai relaxat. Mai puțin agitat și afectat, dar la fel de prietenos.
Mă uit peste umărul lui în bucătărie. Rachel a dispărut, dar Beau a fost interceptat de Derek și alți câțiva dintre coechipierii lui. Stă rezemat de ușa cămării, privindu-mă țintă pe deasupra tuturor capetelor, și când ochii ni se întâlnesc, îmi zâmbește abia schițat. E un zâmbet discret și liniștit, dar îi luminează chipul și mă învăluie în căldura lui, până când mă văd silită să-mi feresc privirea.
— Deci e bun cât de cât? îl întreb pe Matt.
— Nu, e diabolic de-a dreptul, glumește el.
— La fotbal mă refer, îl lămuresc eu.
— Da. E bun. Foarte bun, dar leneș. Dac-ar vrea, ar putea fi extraordinar.
— Nu crezi că vrea să fie extraordinar?
— Nu. Nu prea. Nu știu cum s-ar descurca dacă lumea ar afla ce grozav e. Abia suportă ideea că ne bazăm noi pe el. Și cei mai mulți dintre noi jucăm împreună de la zece ani.
Matt face o pauză și-și scarpină nervos ceafa.
— Știi, cam la fel au stat lucrurile și cu Rachel.
— Oh!
Asta a fost ca o palmă și probabil că Matt a observat, fiindcă se grăbește să zică:
— Nu cum e cu voi doi. Vreau să zic că o tratează la fel cum tratează fotbalul.
— Nu înțeleg. Cum adică?
— Nu știu. Mi-e greu să-ți explic, zice Matt privind pe deasupra piscinei. Au rezistat atâta împreună numai fiindcă Rachel se mulțumește de fiecare dată cu tot mai puțin. Îl înșală și lui nu-i pasă, dar ori de câte ori Rachel se ceartă cu mama ei sau alt tip o tratează urât, el e alături de ea și sfârșesc din nou prin a fi împreună.
Mă pomenesc gândindu-mă la Matt al meu și la toate ocaziile în care am lăsat relația să continue pentru că nu puteam să separ iubirea pentru el de dorința de-a mă bucura pur și simplu de compania lui.
— Una peste alta, Wilkes nu se poate abține. E un martir, zice Matt.
Un martir care se autosabotează, de fapt, ceea ce, după părerea mea, e cel mai rău.
Izbucnesc în râs.
— Ce monstru!
