Sfârșit.
— Cred că glumești, am zis eu.
Bunica a chicotit.
— Ți-ai da seama dac-aș glumi. Sunt tare nostimă când fac glume.
— Poveștile tale sunt la fel de amuzante ca Jurnalul Annei Frank.
— Asta nu înseamnă că n-am umor. Am o viață în afara întâlnirilor cu tine, să știi, a zis ea. Îți povestesc lucrurile pe care trebuie să le știi.
Mai târziu, dacă o să avem timp, o să-ți povestesc cum am găsit o mănușă de latex în salata mea.
— Nu, mersi, zic eu stăpânindu-mi greața. Cu copilul ce s-a întâmplat?
— Cum adică? A ieșit din poveste.
— Și asta înseamnă că a încetat să mai existe? De ce l-ai mai pomenit atunci?
— Ca să-ți arăt ce bine a fost c-a luat-o în direcția opusă.
— Așaaa, și asta înseamnă…?
— Uite, Natalie, uneori poveștile înseamnă pur și simplu ceea ce pricepi din ele.
— Sper că ăsta nu e un asemenea moment.
Ea mă privește foarte concentrată.
— Cred că nu. N-ai priceput nimic, așa-i?
— Scuze, răspund eu ridicând din umeri.
— Tribul de la care provine această poveste privește vulpea ca pe un simbol al iubirii sexuale.
— Vulpea-vampir-erotic. Ei, acum chiar că se leagă toate!
— Fii atentă, spune Bunica, mai aspru ca de obicei. Unii cred că e o poveste despre tinerețe versus maturitate. Copilul evită durerea vieții, în timp ce adulții suferă.
— Tu ce crezi?
— E și ăsta un aspect, spune ea. Dar e și despre costul iubirii. Să
crești înseamnă să iubești. Să iubești înseamnă să mori.
— Fermecător.
— Fetițo, dacă m-aș putea ridica, ți-aș trage una după ceafă.
Glumește cât vrei, da’ treaba asta-i importantă!
— Adică ce, ar trebui să fiu asemeni copilului ăluia? S-o șterg și să
uit de iubire și să trăiesc în mod egoist numai pentru mine?
— Nu, spune ea. Dar ar trebui să știi la ce să te aștepți de la viață, Natalie. Simți prea intens. Maturizarea ta o să fie dureroasă. Numai tu poți decide dacă dragostea merită durerea aia.
Bunica m-a învățat că, în cele din urmă – fie printr-o mie de crăpături mici, fie printr-o fisură rapidă –, iubirea îți va frânge inima. Mi se frânge inima.
22
— Bun, povestește-mi despre experiențele tale, spune Alice cu ochii larg deschiși și pupilele dilatate.
Am o bănuială că a fumat marijuana chiar înainte să venim și aproape că mi-aș dori să ne ofere și nouă, mie și lui Beau, care pare să se simtă cam la fel de relaxat ca o vrăjitoare pe rugul aprins. Nu ajută nici faptul că între noi plutește o tensiune palpabilă. Din noaptea aceea de la spital abia ne putem privi sau atinge.
El mă privește cu coada ochiului, apoi se uită din nou la Alice.
— A început când aveam cinci-șase ani.
— OK, spune Alice aplecându-se atât de tare în față, încât mă tem să nu-și piardă echilibrul și să cadă cu nasul în vreo stivă de cărți.
Descrie-mi prima asemenea întâmplare pe care ți-o amintești.
În următoarea oră, Alice reușește să smulgă de la Beau cam tot atâtea informații câte am aflat eu în zece minute, în dressing. Dar pare mulțumită și nu se oprește o clipă din scris, nici măcar când pune întrebări, deși majoritatea răspunsurilor pe care le capătă au maxim patru cuvinte.
Când nu mai are întrebări de pus, începe să-și bată darabana pe buze și sa bâțâie din cap.
— Mai e ceva, spun eu, profitând de prilejul de a vorbi. Prietenul nostru. Matt, a avut un accident. În ambele lumi. Dar în versiunea mea, eu l-am provocat oarecum. Și evident nu l-am provocat pe celălalt, dar tot s-a întâmplat.
