— Ar trebui să facem pauză câteva nopți, îi propun.

— Bine, zice el întinzându-se să mă tragă în poală și stârnindu-mi ca un curent electric pe sub piele.

— Nu la asta mă refeream, zic eu privindu-i buzele întredeschise.

Mă sărută pe gât și simt cum respirația mi se precipită, dar îmi pun palmele pe pieptul lui.

— Beau, ai nevoie de somn. Și în cele din urmă tot va trebui să te duci acasă.

Nu asta vreau, dar lui asta îi trebuie.

El oftează, mă pune la loc pe banchetă lângă el și privește fix volanul.

— Știu, spune el trecându-și o mână peste buze și clătinând din cap.

Ai dreptate. Trebuie să mă duc acasă.

— O să-mi fie dor de tine, spun eu încet. Vrei să vii mâine la cină?

El își lasă capul să cadă pe tetieră și expiră zgomotos.

— Ce e? întreb eu.

— Probabil nu-i o idee bună. Părinții nu prea mă plac.

— Ai mei o să te placă.

Nu pot să le împărtășesc totul, dar pot să li-l prezint pe Beau. Vreau asta.

— Și ce te face să crezi c-or să mă placă?

— Faptul că te plac eu.

El râde încrețindu-și colțurile ochilor. Pentru o clipă, arată ca un băiețel.

— Ție-ți place de mine? îl tachinez eu ciupindu-l de braț.

Beau se uită în sus și-și petrece brațele pe după mijlocul meu, rezemându-mă de spătar și urcându-se peste mine.

— Tu ce crezi?

— Nu contează ce cred eu. Contează ce crezi tu.

— Nu prea mă pricep la vorbe, Natalie.

— Încearcă.

— Îți aduci aminte de noaptea de pe terenul de fotbal?

Fac semn că da.

— Acum te vreau mai mult decât atunci, și n-aș fi crezut că e posibil așa ceva.

— Mă placi.

— Te plac, spune el încet.

— Mă vrei, șoptesc eu.

— Oriunde și oricând, spune el.

Mă privește ca atunci, în studioul de dans, când l-am întrebat ce-și dorește de la viață: serios, aproape trist, întind mâna și-i urmăresc contururile feței cu degetele, învățând-o pe de rost.

— Și eu te vreau, îi spun eu. Oriunde și oricând.

Pleoapele i se lasă, îmbrățișarea lui devine mai puternică, iar vocea lui coboară până la o șoaptă.

— Natalie.

— Ai nevoie de somn.

— Am nevoie de tine.

În mintea mea se poartă un scurt război, apoi fac una între acele alegeri care nu sunt de fapt alegeri.

— Hai înăuntru, spun eu.

Ieșim în grabă din mașină, lăsând-o parcată în stradă, și străbatem fundătura. Când ajungem pe verandă, umiditatea din aer ne-a acoperit deja cu o peliculă de sudoare. Urc prima și intru prin fereastra deschisă, apoi mă întorc. Nu-l văd pe Beau jos în curte, așa că probabil e deja pe balustradă. Aștept câteva clipe în tăcere, dar el nu apare pe acoperișul verandei.

— Beau? șoptesc eu în noapte, tulburând cântecul greierilor.

Ascult, dar nu primesc niciun răspuns. După cel mai lung minut din viața mea, cobor din nou pe acoperiș ca să văd de ce îi ia atât. Mă aplec peste margine și privesc curtea, dar nu văd nici urmă de Beau.

— Beau, șoptesc iarăși, ceva mai tare.

Niciun răspuns în afară de țipătul unei bufnițe.

Cobor pe balustrada verandei și sar în curte, măturând strada din priviri.

— Beau? repet și mai tare.

Inima mi-a luat-o razna. Ceva nu e în regulă.

Probabil a alunecat din nou în lumea lui.

Alerg pe stradă până în locul unde și-a lăsat camioneta, dar mașina a dispărut. Mă învârt pe loc, căutând una dintre acele schimbări fulgerătoare care au devenit pentru mine o normalitate.

— Beau, îl strig încă o dată. Beau!