— Hmmm, zice Alice îngândurată, desenând o spirală pe pagină.
Ca Fratele Negru și Fratele Roșu.
— Cred că da, spun eu. Dar prietena mea, Megan, e altfel în lumea aceea. Sau, cel puțin, un pic schimbată. În lumea mea deja a plecat la facultate ca să ia parte la antrenamentele echipei de fotbal european.
Cealaltă Megan n-a plecat. Dar are o amintire pe care o am și eu.
— Pfui! zice Alice masându-și tâmpla și clipind rapid de câteva ori.
E complicat.
Beau mă privește și mă încălzesc sub ochii lui.
— Mda.
— E în continuare posibil ca numai voi doi să fiți cauza acestor diferențe. E posibil ca existența sau absența voastră să poată afecta unele lucruri, iar pe altele nu.
— Dar de ce noi? întreabă Beau încet.
— Asta e întrebarea de un milion de dolari.
Alice își ronțăie capătul stiloului, dar continuă să vorbească.
— De ce sunt două lumi și de ce voi doi sunteți cei care pot trece dintr-una în alta?
— Și care-i rolul Bunicii în toată schema? adaug eu.
— E posibil ca în lumea lui Beau, ea să locuiască în casa ta? întreabă
Alice. Poate e o femeie singură a cărei Închidere n-a avut loc și acum îți dă câte-un sfat ca să aibă puțină companie.
— Nu locuiește acolo, spune Beau. Am văzut familia care locuiește acolo.
Alice se strâmbă.
— Nici nu m-așteptam. Nu putea fi atât de simplu.
— Iar bunica știe chestii, zic eu clătinând din cap. Am încredere în ea.
Alarma telefonului lui Alice începe să sune, anunțându-ne că
ședința s-a încheiat. Ea înjură printre dinți și azvârle carnețelul pe birou.
— Ai dreptate, Natalie, Bunica e altceva. Încerc să înțeleg dar tot nu avem suficiente informații. Cel mai mult ne-ar ajuta dacă ai mai reuși să
vorbești cu ea.
— Alice, în două săptămâni o să plec și n-o să mă întorc până la sfârșitul verii, zic eu. Dacă e vorba despre Matt? Dacă o să moară în caz că nu fac eu ceva? Sau o să rămână cu leziuni cerebrale, care o să-l afecteze pentru tot restul vieții? Și dacă e altcineva, tata sau…
Nu am curaj să pronunț numele lui Beau. Nu vreau să-i vâr în cap ideea care mă frământă dintr-un colț îndepărtat al minții.
„Ai trei luni ca să-l salvezi.”
— Fac tot ce pot, spune Alice masându-și sprâncenele negre și subțiri. O să încercăm din nou hipnoterapia joi. Până atunci, voi doi trebuie să petreceți cât mai mult timp împreună. În fiecare secundă în care sunteți treji ar trebui să pendulați de la o lume la alta, ba poate chiar să căutați o a treia, pe care n-ați accesat-o încă. Natalie, continuă să fii stresată!
— Nicio problemă, răspund eu apăsându-mi palmele pe ochi.
— Și continuă să înregistrezi poveștile. Cât de multe poți. Poveștile sunt cheia.
— OK.
O poveste, o frază anume mi se învârte prin minte. Îmi strânge stomacul ca o gheară nemiloasă, umplându-mă de spaimă.
„E despre rostul iubirii. Să crești înseamnă să iubești. Să iubești înseamnă să mori.”
Cine va muri?
— Ar trebui să trecem pe la spital, spun eu pe drumul de întoarcere în Union.
Eu și Beau n-am scos o vorbă până acum. Între noi plutește o tăcere grea. Mă privește scurt și simt o durere în piept în timp ce lumina care se furișează prin geam i se reflectă în ochii căprui.
— OK, spune el.
Suntem în parcarea spitalului, când îmi dau seama că eu și Beau am venit aici ca să vedem versiuni diferite ale lui Matt.
— Cum să facem asta? întreb.
— Ne întâlnim aici în jumătate de oră, spune Beau.
