Închid ochii și încerc să mă agăț de fragmentele de cântec ce-mi plutesc prin minte.

Nu simt nimic. Nu aud nimic.

— Au fost odată patru năluci, care locuiau în patru case aflate sub pământ, fiecare la o adâncime mai mare decât cea dinainte, a spus Bunica. Odată, o femeie dintr-un trib din vecinătate, al cărei tată murise, s-a culcat pe mormântul lui și a plâns vreme de patru zile. Dar în a patra zi a auzit o voce venind din pământ.

„Femeie care plângi, coboară la mine”, a zis vocea.

Așa că femeia a sărit în picioare și a urmat vocea nălucii tot mai jos și mai jos. Până a ajuns la o casă care se chema Frunze-de-cucută-în-spate. A intrat și, într-un colț, lângă foc, a zărit o bătrână. Bătrâna i-a spus: „Stai jos și mănâncă”, apoi i-a oferit femeii care plângea niște somon uscat.

Dar înainte ca femeia care plângea să poată lua mâncarea, altcineva și-a făcut apariția și a condus-o în următoarea casă, Viermi-pe-scoarță-pe-pământ. Aici a văzut o altă bătrână care ședea lângă un foc și semăna leit cu bătrâna din prima casă. Și aceasta i-a oferit de mâncare femeii care plângea și, din nou, înainte ca femeia s-o poată lua, s-a ivit o altă

călăuză și i-a spus: „Vino în casa Gura-din-pământ” și femeia a urmat-o.

La fel ca mai-nainte, a văzut o bătrână frigând carne pe foc. La fel ca mai-nainte, femeia care plângea a fost întreruptă de o altă călăuză

înainte să apuce să mănânce. „Vino în Locul-fără-întoarcere”, i-a zis călăuza și a condus-o în străfundurile pământului și în următoarea casă.

De data asta însă, intrând, femeia l-a văzut lângă foc pe tatăl ei, care s-a mâniat când a dat cu ochii de ea.

„De ce ai venit aici?”, s-a răstit el. „Oricine intră în primele trei case se poate întoarce, dar de aici nu-i cale de întoarcere! Nu accepta mâncarea pe care ți-o oferă nălucile și du-te imediat acasă! Vom cânta și tribul va auzi și va veni să te caute!”

Tatăl ei a chemat călăuza care o adusese pe femeia care plângea și a implorat-o să o conducă de îndată înapoi în lumea celor vii. Așa că

ghidul a pus-o pe o scândură și a cărat-o înapoi până la mormântul de sub copac. Femeia zăcea ca moartă și călăuza a cântat așa cum spusese tatăl ei, iar tribul a auzit și a venit la copacul sub care fusese îngropat bărbatul, dar, deși au văzut scândura și au auzit cântecul, nu au putut s-o vadă pe fata întinsă sub pom.

Am așteptat îndelung, deși deja aveam cincisprezece ani și recunoșteam sfârșitul unei povești de-a Bunicii atunci când îl auzeam.

— Asta a fost tot? am întrebat în cele din urmă.

— Asta a fost tot, mi-a răspuns ea.

Am rămas întinsă în pat, rumegând povestea și încercând s-o deslușesc. De câteva ori mi s-a părut că i-am prins înțelesul, însă acesta mi-a scăpat de fiecare dată printre degete.

— Uneori când zici poveștile astea, le simt, am spus eu.

— Cum așa? a întrebat ea mijindu-și ochii negri.

— E aproape ca și cum mi le-aș aminti. Ca și cum mi s-ar fi întâmplat mie. Ca și cum ar fi mai reale decât viața mea de zi cu zi, numai că nu reușesc să le înțeleg exact. Are sens ce spun?

— Nu, mi-a zis ea cu sinceritate. Dar știu despre ce vorbești. Și eu simt la fel.

— Ceva nu e cum trebuie la lumea asta, am zis eu căscând.

Mă toropea somnul și mintea mea începea să dea glas unor gânduri numai pe jumătate formate, pe care nu le înțelegeam pe deplin.

— Suntem ostatici, Natalie, a zis Bunica.

— Ostatici?

— Trăim pe pământul nostru, dar nu ne va mai aparține nicicând.

Ne supunem unei guvernări care nu recunoaște că suntem mai multe națiuni – națiuni pe care le-au cumpărat de la oameni care nu aveau niciun drept asupra pământului. Suntem înconjurați de oameni care uită

că existăm, cu excepția momentelor când citesc despre declinul nostru în cărțile lor de istorie, ca și cum n-am fi încă aici, trăind sub ocupație, așteptând un sfârșit despre care știm, după cinci sute de ani, că nu va veni niciodată, încercând să descoperim cum să trăim nu într-o lume, ci în două. E o barieră între noi și tot ce ne înconjoară. Nu ne putem apropia suficient, oricât de mult ne străduim. Noi două simțim această

distanță în fiecare moment al fiecărei zile. Într-un fel suntem deja năluci.

Poveștile sunt firul care ne leagă de lumea care a existat înaintea noastră, o lume pe care n-o vom vedea niciodată, dar la care vom visa mereu.

— Ei, asta-i o perspectivă plină de optimism.

Ea a ridicat din umeri.

— Uneori cele mai frumoase momente din viața noastră sunt cele care ne-au durut cel mai tare. Nu le vedem așa cum au fost cu adevărat decât când ajungem la capăt și privim în urmă.

— În noaptea asta ești mai misterioasă ca de obicei.

— În noaptea asta mă simt mai bătrână ca de obicei, Natalie. Vârsta te face să te gândești.

— La ce?

După o pauză lungă, ea a răspuns:

— La regrete.

Privirea ei s-a încețoșat, îngândurată.

— Bunico?

— Mmm?

— O cunoști pe mama? am întrebat-o. Pe cea biologică, adică.

— Sigur că da, a zis ea. Îi cunosc pe toți cei pe care-i știi tu și o mulțime de oameni pe care nu-i știi.

Mi-am adunat curajul și-am întrebat-o.

— Și știi… de ce?

Bunica m-a privit fix, frecându-și bărbia.

— De ce te-a părăsit?

Am încuviințat din cap.

— Îi înțeleg decizia pe cât de bine și-o înțelege și ea, dar asemenea lucruri rareori sunt simple.

— Era tânără.