— Natalie, am absolvit liceul numai fiindcă profesorii mi-au dat note bune ca să pot rămâne în echipă. Crezi c-o să plec la o facultate și o să obțin o diplomă?
— Cred c-ai putea. Și mai cred că și catedrele de sport ale facultăților sunt la fel de viciate ca la liceu, așa că probabil ar avea și ei grijă de notele tale.
— Poate, spune el. Și între timp Mason ar rămâne aici și ar fi dat afară din casă, în timp ce eu aș sta la cursuri și mi-aș ieși din minți.
— Păi, nu poate Mason să muncească mai mult sau să caute pe cineva cu care să împartă chiria? E vorba de patru ani, Beau, și ar putea să-ți schimbe viața.
— Poate nu vreau să-mi schimb viața, izbucnește el și, când vede că
mă dau înapoi, se reazemă din nou de bară, plimbându-și mâna peste buze. Nu vreau toate astea, spune el privindu-mă în ochi. Nu asta contează pentru mine.
— OK, bat eu în retragere. Ce anume vrei, Beau?
El mă privește îndelung și simt că mi se înmoaie genunchii.
— Beau, ce anume vrei?
— O verandă, spune el cu blândețe.
O spune ca și cum mi-ar rosti numele, iar în clipa aceea mă gândesc că amândoi ne dorim cel mai mult ceva ce nu putem avea.
— Ceea ce vreau cu adevărat e să construiesc o casă cu o verandă
mare și frumoasă, pe care să stea cineva în fiecare zi.
24
Marți dimineață, după o ședință deosebit de nereușită cu Alice, mă
duc la școală să-l iau pe Jack. Parchez în spatele sălii de sport în timp ce antrenamentul se apropie de sfârșit, deschid geamurile și închid ochii.
Acum că Jeepul funcționează iar, e din nou treaba mea să-l aduc și să-l iau pe Jack și, întrucât îmi petrec nopțile la studioul de dans cu Beau, diminețile mi se par greu de îndurat.
În clipa asta viața pare prea strălucitoare și prea rapidă, în timp ce creierul meu e lent și încețoșat. Pe parcursul zilei durerea parcă se mai diminuează: nu mai am energia necesară ca să-mi fac griji din pricina Bunicii sau chiar a lui Matt, a cărui mamă mă copleșește cu un puhoi de SMS-uri cu citate din Biblie și fotografii cu baloane pe care scrie
„însănătoșire grabnică”, dar cu foarte puține informații. Însă în fiecare noapte când sunt cu Beau, lumea devine brusc mai clară și eu sunt din nou îngrozită. Îngrozită și trează și puțin ațâțată. Îmi petrec tot timpul cât suntem împreună temându-mă că mă va săruta din nou și sunt extrem de dezamăgită când nu o face.
Țipetele care vin dinspre stadion mă readuc în prezent. Deschid ochii și cercetez terenul: văd doi băieți – Jack și încă cineva – căzuți la pământ și lovindu-se cu pumnii, în timp ce restul echipei încearcă să-i despartă. Sar din mașină și mă reped către poartă, dar până să ajung acolo, Stephen Lehman l-a desprins pe Jack de celălalt băiat și antrenorul se răstește la amândoi, făcându-le semn să iasă de pe teren.
— Ce s-a întâmplat? întreb cu voce stinsă, dar Jack trece furtunos pe lângă mine și se urcă în Jeep trântind portiera.
O deschid la loc.
— Ce naiba a fost asta, Jack?
Are bărbia mânjită de noroi și pete de iarbă. Nu pare rănit, dar fața îi e schimonosită de furie și nu seamănă deloc cu fratele meu mai mic.
— Nimic, șuieră el și trântește din nou portiera.
Ocolesc mașina și mă urc pe locul meu.
— Ce se întâmplă? întreb cu mai multă blândețe.
Mă întind către el, dar îmi împinge mâna la o parte și se întoarce spre geam.
— Să nu le zici mamei și tatei.
— Bine, atunci vorbește cu mine.
— Dacă le spui, o să le zic și eu de tipul care vine să te ia cu mașina în toiul nopții.
— Jack, nu-i ce…
Clatin din cap, dar nu-mi termin propoziția. Telefonul îmi zbârnâie în buzunar și când mă uit pe ecran, văd că scrie MAMA. Jack înjură și-și lasă fruntea să se lovească de geam.
— Probabil i-a sunat antrenorul.
Jack nu zice nimic, așa că răspund.
— E în regulă? întreabă mama.
Îl privesc cu coada ochiului pe Jack, care a arborat un aer impasibil și privește în gol.
— Fizic e bine, zic eu.
Mama oftează, un amestec de ușurare și îngrijorare incipientă.
— Bine, zice ea. Bine, păi nu pot să plec de la serviciu acum, dar tata iese mai devreme. O să vină direct acasă.
