— Și-acum ce să fac? îl întreb eu pe Beau. Chiar dacă dispare, aș

putea să mă întorc înăuntru, să adorm și să mă trezesc lângă o versiune a ei care m-a întâlnit preț de vreo cinci minute.

Beau își masează cuta dintre sprâncene.

— Lucrurile o cam iau razna.

— Nu mai spune! Și zici că acasă la tine n-avem cum să mergem?

El privește în pământ și-și mușcă buza de jos.

— Nu-i bine la mine acasă.

Îi ating obrazul. Are pielea caldă, ușor alunecoasă de la transpirație.

— OK.

Ne așezăm în șezlongurile umede și el își reazemă capul de peretele casei.

— Tare-aș vrea să putem ști, spune el.

— Hm?

— Cum ne-am simți mai târziu, dacă am avea mai mult timp.

Oftez și îi pun brațul pe după umărul meu.

— Probabil te-ai sătura să mă auzi zicând cu voce tare ce cred c-o să

se întâmple în fiecare film, iar eu m-aș sătura să bei și să-ți trântești lucrurile pe unde apuci. M-ar enerva dezordinea din camera ta, iar pe tine te-ar înnebuni faptul că nu pot face niciun lucru fără să-l planific până în cele mai mici amănunte.

Beau râde.

— Ce, crezi că n-am dreptate?

El mă privește.

— Cred că-i o minciună și o știi și tu.

— OK, bine. Spune-mi tu ce se va întâmpla.

— Ne-am căsători, spune el.

— Da? În lumea mea sau în a ta?

— În amândouă, spune el. Și într-o bună zi, peste zece-cincisprezece ani, am avea un copil.

— Și cum l-ar chema? întreb eu cântându-i în strună.

— Ar chema-o, spune el.

— Cum ar chema-o? zic eu încet.

— Nu știu. Poate Natalie Junior, spune el. Și ar fi bucățică ruptă din tine.

— Dar ar arunca mingea ca tine.

— Și ar fi deșteaptă ca tine. Voi două ați discuta despre toate lucrurile pe care eu nu le pricep și în felul ăsta nu te-ai plictisi niciodată

cu mine.

Râd cu gura lipită de gâtul lui.

— Iar tu ai fi antrenor de fotbal și în felul ăsta nu te-ai plictisi niciodată cu mine.

Chipul lui se luminează. Mă face să vreau să repet fraza asta la nesfârșit.

— Sigur, Beau Junior o să fie în echipă.

— Nu putem să ne botezăm copilul Beau Junior. Toată lumea l-ar striga BJ. Vrei ca porecla fiului nostru să fie Blow Job?

— Ooo, bună observație! Atunci cum să-l cheme?

— Nu știu, spune el netezindu-mi părul și sărutându-mă pe creștet.

Probabil o să-i zicem tot Natalie.

— Spui lucrurile astea fiindcă știi că nu te pot face să te ții de cuvânt.

— Nu, spune el. Le zic fiindcă s-ar putea sa nu mai am altă șansa.

Îmi trec degetele prin părul lui și-l sărut pe obraz. Cuvintele mi se împotmolesc în gât, născându-se și murind de o mie de ori. „Te iubesc.”

Joi răzbat din ceața hipnozei și primul lucru pe care-l văd e zâmbetul satisfăcut al doctorului Wolfgang. Mă gândesc imediat c-am dezvăluit ceva umilitor, apoi o văd pe Alice frângându-și mâinile și privindu-mă cu ochi mari.

— Ați descoperit ceva?

— Eu mereu descopăr ceva, cârâie Wolfgang. Ăsta e motivul pentru care folosesc o hartă.

Ultima remarcă este spusă pe un ton revanșard, în timp ce-i aruncă

o privire lui Alice, care însă nu pare să observe. Ea înghite cu greutate și spune:

— Mulțumesc, Frederick, mă ocup eu mai departe.

El mormăie ceva în germană, dar își adună lucrurile și iese. După ce rămânem singure, Alice închide ușa și se așază pe scaunul ei, privindu-mă fix.

— Ei? întreb eu stânjenită și agitată. Ai de gând să-mi spui și mie?